Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
BUCUREŞTI. BULEVARDUL BANU MANTA. N.R.M. de Ioan Groşan

Există, dragă Iuliu, o categorie de femei... dar nu, nu vreau să-ncep aşa capitolaşul ăsta, ci altfel: cred că ţi-am spus cândva cât de pasionat am fost de constelaţii. Mai sunt şi acum, dar nu cu nebunia, aproape cu furia din adolescenţă când sub privirile blajin- mustrătoare ale lui Hilde-tante mă suiam nopţile senine în pod şi scoţând patru ţigle din acoperiş, fixam prăfuita lunetă a lui oncle Serafim în acea deschizătură improvizată, scrutând cerul. Se poate moşteni o pasiune, o vocaţie nu de la un tată, nu de la o mamă şi nici măcar de la o bunică sau un bunic, ci de la un unchi? Poate că da. Luneta, lentila ei mai ales, nu erau în cea mai bună stare, dar imperfecţiunile lor erau pe deplin compensate de imaginile uluitoare şi reci pe care le desfăşura deasupră-mi bolta cerească; iar ca să le identific ca un învăţăcel sârguincios, le comparam imediat, la lumina unei lanterne, cu planşele din două cărţoaie găsite înghesuite tot acolo în pod într-un cufăr, printre - ce crezi? - colecţii îngălbenite din "Romanul de 15 lei", Getica lui Pârvan şi două albume foto, deocheate, fără coperţi, editate probabil în Franţa antebelică, fiindcă majoritatea "actanţilor" din poze erau nişte bărbaţi cu mustăţi a la Franz Josef şi nişte grăsane pentru care ideea de epilare părea la fel de îndepărtată ca steaua Canopus de orăşelul nostru. Mă şi mir că nu i le-a găsit şi confiscat Securitatea când l-au arestat pe oncle.
Dar cele două cărţoaie de care mă foloseam în bâjbâielile mele cosmice erau minunate: un Atlas Coeli făcut de un anume Antonius Becvar din Cehia, în l958, şi mai ales Atlas-ul lui Jan Hevelius, apărut pe la o mie şapte sute şi ceva şi reeditat (ediţia asta o ţineam eu pe genunchi) tot în 1958 - unde crezi? - în Uniunea Sovietică, în Kazahstan! Nici nu ştiu, dat fiind anul apariţiei lor, dacă oncle apucase să le răsfoiască, el fiind ridicat spre sfârşitul aceluiaşi an infect. Poate de-aia se uita Hilde-tante îngrijorată la mine: n-oi cădea şi eu în damblaua cu astronomia a bărbatului ei? Fiindcă pe lângă damblaua (azi i-am zice "hobby") cu sculpturile în lemn, oncle Serafim o avea şi pe asta, cu stelele. M-am şi gândit deseori: oare o mai fi avut, săracu', posibilitatea şi timpul să mai contemple o dată un petic luminat de cer înainte de a închide pentru totdeauna ochii, într-o noapte, în celula lui de la Aiud?
Te vei întreba, dragă Iuliu, ce legătură au toate astea cu tema însemnărilor de până acum. O să vezi că au.
Există aşadar, prietene, o categorie de femei pe care le cunoaştem, inclusiv în sens biblic, printr-o întâmplare fericită şi tot printr-o întâmplare, de data asta nefericită, suntem definitiv expulzaţi din viaţa lor. Nu ştiu dacă există termenul, dar eu, cu slabele mele cunoştinţe de engleză, risc unul: "selfmadewoman". Sunt, adică, femei care cu o tenacitate, o forţă şi sacrificii admirabile, se construiesc pe sine. Au între 30 şi 45 de ani (de fapt, ca să fiu sincer, ăsta e intervalul în care e bine să le cunoşti) şi prima comparaţie care-mi vine în minte (probabil tot una primită de-a gata din străfundurile memoriei) e aceea cu nişte piersici a căror perfecţiune stă, paradoxal, în faptul că pe o infinitezimală, aproape invizibilă porţiune tocmai le-a plesnit coaja. Mamă, şi ce dulceaţă, ce parfum pot avea! Sunt fie căsătorite, la casa lor, cu soţi sobri şi generoşi, fie singure sau - în marea lor majoritate - divorţate. Profesiunile lor? De regulă, economiste de înaltă clasă, medici impecabili (în special interniste sau oculiste într-o nesfârşită, veşnică autoperfecţionare), arhitecte de prim rang, violoniste sau pianiste prinse în straniul lor univers sonor ca nişte superbi fluturi albaştri încremeniţi într-o mini-închisoare de chihlimbar, cercetătoare benefic obsedate de posibilele lor descoperiri, având mereu în faţa ochilor minţii nu icoana Sfintei Fecioare Maria, ci imaginea chipului ridat, auster, al Mariei Curie. Viaţa lor e profesia lor. Ei, profesiei, îi sacrifică totul sau aproape totul. Pot proveni - dar asta mai rar, de parcă ar ilustra, în timp, prin persoana lor, o sublimă lege a compensaţiei- şi din familii destrămate, cu taţi alcoolici şi mame rele de muscă; de cele mai multe ori însă vin din ceea ce se numeşte o familie bună, cu bonă, cu bibliotecă mare, cu mobilă nobilă, cu lambriuri, eventual cu pian. Au avut parte şi de dragoste părintească şi - pe bune, fără ironia caragialeană - de o aleasă educaţiune. şi am mai observat ceva, mai ales în Bucureşti: chiar dacă, într-o anumită perioadă a vieţii lor, au trebuit să locuiască într-un cartier mărginaş al oraşului, treptat-treptat, aşa cum ţăranii, iarna, se trag lângă sobă, se trag, se adună şi ele spre centru.
N.R.M. Am cunoscut-o la aniversarea zilei de naştere a unui amic bucureştean, medic stagiar undeva pe lângă Feteşti, unde el se ducea trei zile pe săptămână cu cheful cu care m-aş duce eu în iad. Eram în trecere prin Bucureşti, plecam la mare la "Serbările muncii, tinereţii şi frumuseţii", da, da, exact la ediţia când erau să te ancheteze, dragă Iuliu, pentru concursul ăla al tău cu "Domnişoara Bovary". L-am sunat într-o doară pe amic din Gara de Nord şi el m-a invitat imediat la chef. Avea casă undeva la Băneasa, gard în gard cu Grădina Zoologică. Acolo, lume multă, genul de inteligenţă boemă second-hand a Capitalei, asemănătoare hainelor pe care le primeşte Hilde-tante în pachet de la verişoarele şi nepoatele ei din Germania: articole curăţele, bine croite, cu design mişto, dar iremediabil second-hand.
Înaintea apariţiei ei, două lucruri mi-au atras atenţia: 1) În sunetul dat la maximum al pieselor de Santana, Pink Floyd, Deep Purple etc., se intercalau din când în când başii leilor şi trompetele elefanţilor, ca şi cum - vegheate de nişte vulturi pleşuvi, din imediata apropiere, de peste gard, identici ca înfăţişare şi jemanfişism cu vulturii hippy ai lui Walt Disney din Cartea junglei - toate animalele din Zoo ar fi vrut să ia parte la chef; şi 2) Spune-mi şi mie, dragă Iuliu: cum pot românii, înconjuraţi strategic de milioane de creveţi vietnamezi şi sute de mii de merlucius congelaţi - semne funest-zodiacale ale îngrozitoarei noastre sărăcii alimentare - cum pot să facă rost, când e nevoie, asemeni amicului meu, de toate bunătăţile din lume? E forma noastră de împotrivire culinară, e rezistenţa noastră prin cultură gastronomică? Ce nu era acolo, pe mese! Ceafă de porc pentru grătar, cârnaţi proaspeţi de ţară, icre de ştiucă, jde de zacuşti, un berbecuţ la proţap, castroane cu salate stropite cu - pentru prima oară vedeam aşa ceva - oţet negru, "balsamic", de Modena, vin de Segarcea în neştire, horincă maramureşeană, whisky irlandez (!), Campari pentru doamne... o nebunie, nu alta!
Mă fixasem pe nişte costiţe babane de porc, când a apărut ea. Mai precis, automobilul ei: un "Renault" mare, negru. De parcă, în faţa porţii, în stradă, maşinilor cu care veniseră ceilalţi oaspeţi, "Daciilor 1300", unui plăpând "Fiat 850" şi unui "Trăbănţel combi" verzui ca un gândăcel de pustă li s-ar fi putut face ruşine într-o asemenea augustă companie, amicul meu i-a dat drumul "Renault"-ului în curte, pe alee, până aproape de grătar.
A coborât. Orb să fi fost, se vedea că era dintr-o altă lume. Impresia mi-a fost întărită nu de vreo stânjeneală a celorlalţi, care rămăseseră la fel de veseli, ci de reţinerea lor, minute bune, de a intra în vorbă cu ea, de a o primi firesc în rândul lor. Era şi altfel îmbrăcată; dacă noi veniserăm acolo cum dăduse Dumnezeu, ea se prezentase, clar, în echipament de picnic, da' un picnic de Club Mediteraneen: adidaşi "Adidas", ca să zic aşa, ciorapi albi tot cu semnul trifoiului, bermuderi albi, un tricou cu dungi marinăreşti mulat pe sâni şi-o şapcă tot albă, cu cozoroc.
Cum se-ntâmplă de obicei, nu bărbaţii au făcut primii paşi spre ea, ci, ale dracului, femeile, care, mai mult ca sigur, simţind pericolul, nu după multă vreme, fiindcă stătea cam stingheră, au înconjurat-o ciripind in corpore şi neutrali­zând-o cu tăvi cu sandviciuri, cu mici, cu "gustaţi şi din astea", cu vin "slab, fiindcă o să conduceţi", cu prăjituri "mama doctorului le-a făcut" etc. etc. Cel puţin o oră
ne-au răpit-o, curvele dracului, nouă, masculilor tot veseli, dar parcă uşor mai mofluzi, şi asta sub privirile ironice ale vulturilor hippy adăstând pleoştiţi, în tăcere, în imensele lor cuşti de vizavi.
"Cine e?" l-am întrebat într-un târziu pe amic. "Aaa - a zis el pe un ton indiferent - e o prietenă a mamei". "Şi ce e? Ce face?" "E directoare la Banca Naţională". "Şi tu... nimic?" A ridicat din umeri: "Nu e de nasu' nostru, prietene. E pentru premianţi. Da' e fată bună, să ştii".
Bună-nebună, am prins un moment când coropişniţele alea de soţii şi prietene o abandonaseră o clipă şi, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă, am luat-o de braţ şi-am dus-o lângă grătar: "Uite, astea sunt cele mai bune", şi i-am arătat costiţele. A luat una, a pus-o în farfurioară, a suflat s-o răceasă şi-apoi a gustat cu o expresie atentă. Am aşteptat să văd ce zice. Şi ştii ce-a zis, dragă Iuliu? "Aţi mâncat vreodată homar la grătar?" Eu nu văzusem homari decât în poze şi la "Tele-enciclopedia", darămite să mănânc. "Nu prea", am răspuns. "Am mîncat săptămâna trecută la Atena. E mai sănătos ca grătarul de porc". "Mda", am făcut eu. Aşa mi-am dat seama că ei şi celor de categoria ei li se permite ieşirea în străinătate. Ce-i drept, mai mult în "străinătatea mică", cum îi zic eu, adică în RDG, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia etc., da' uite că, uneori, ai naibii, şi-n cealaltă, "cea mare". "În general, toate fructele de mare sunt mai sănătoase decât ce mâncăm noi de obicei", a adăugat. "Şi broaştele sunt bune" - mi-am adus eu aminte de picioruşele pane pe care mi le făcea Hilde-tante din batracienii prinşi pe Olboc.
S-a îndepărtat încet, cu farfurioara în mână. Du-te-n pizda mă-tii cu homaru' tău cu tot, am gândit. Da, era pentru premianţi, avea dreptate amicu'. Am ras rapid un pahar cu whisky, să-mi revin. În fond, şi printre coropişniţele alea de femei care mişunau prin grădină se putea găsi una numai bună pentru acul meu - asta ca să folosesc, dragă Iuliu, limbajul tău de pescar.
Însă, ce să vezi? N-au trecut cinci minute şi-a apărut în faţa mea cu o farfurie cu scoici. Nu scoici de mare, cum am aflat imediat, ci de-astea de-ale noastre, de râu sau de baltă, probabil culese la Dunăre de pacienţii domnului doctor. "Nu vreţi să le-ncercaţi?" - a zis privindu-mă cu aceeaşi expresie atentă cu care gustase din costiţă.
Şi de-aici a început totul, de la nişte nenorocite de scoici. Nici scoici nu mai mâncasem. Ne-am aşezat mai la o parte pe o bancă, m-am uitat cu coada ochiului cum le desface cu un cuţitaş, cum pune lămâie, cum le desprinde din carapace, cum mestecă. La prima înghiţitură era să mi se-ntoarcă stomacul pe dos. Dar apoi, stropindu-le cu lămâie cât cuprinde, am rezistat. Am început să-i spun bancuri, având grijă să nu fie prea porcoase, am băut, la indicaţia ei, vin alb, deşi mi-era o milă cumplită de sticlele de whisky care, la nici zece metri de mine, se goleau ca prin farmec, am făcut-o să râdă şi, spre groaza mea, să mai aducă o farfurie de scoici. Am fost, ce mai, din disperare, în formă. Pe la două noaptea când lumea a început să se care, iar vulturii de vizavi să-şi ascundă cheliile sub aripă, m-a întrebat unde stau. "În Centru", am minţit eu, oripilat la ideea că trebuia să-i spun că stau în Gara de Nord până dimineaţă, când o să iau trenul spre mare. "Eu stau pe Banu Manta. Dacă vreţi, vă pot lăsa la Romană". " E perfect", am răspuns, gândindu-mă trist cum o s-o tai din Romană spre gară, în creierii nopţii, cu rucsacu-n spate, prin ţigănimea de pe Calea Griviţei. A mai luat pe bancheta din spate a "Renault"-ului o pereche simpatică şi cherchelită, a pornit în trombă în timp ce eu mă întrebam inutil a ce naiba miroase aşa frumos interiorul maşinii, a pus o muzică pe care n-am recunoscut-o şi-n cinşpe minute eram în Romană. Pustie, pustie. "Îţi mulţumesc foarte mult", am zis deschizând portiera. Cealaltă pereche deja coborâse. "Aveţi cumva un număr de telefon?" - a întrebat. "Da, desigur", şi-n clipa aceea, în ureche, un înger (aveam să-mi dau seama mai târziu că un drac) mi-a şoptit la fix, dragă Iuliu, numărul prietenului nostru comun Ioan, de la "Viaţa studenţească". I l-am spus. "O să vă sun când ajung acasă", a spus ea şi a demarat.
Da' să vezi cum am demarat eu, dragă Iuliu, spre primul taxi! Ioan stătea pe Splaiul Independenţei, la 303, căminul fotbaliştilor de la "Sportul studenţesc", şi n-avea telefon decât jos la recepţie. L-am gonit pe taximetrist de l-am căpiat, am năvălit în holul căminului trezindu-l pe mormăitorul paznic al stabilimentului, pe care din fericire îl cunoşteam (îi mai aduceam horincă să mă lase să dorm la Ioan în cameră), i-am dat 30 de lei pentru deranj şi n-apucasem bine să mă las într-un fotoliu şchiop, când la recepţie a sunat telefonul. Am sărit:"E pentru mine!", i-am spus paznicului nedumerit. Era ea. "Ce faceţi?" "Citesc", am spus eu şi-n faţa acestei gugumănii paznicul s-a întins din nou pe spate şi-a închis ochii. "Ce citiţi?" "Armele lui Krupp, de William Manchester, am zis eu, uimit că tocmai titlul măgăoaiei aleia de cărţi îmi venise în minte. "Daaa? Am citit-o şi eu" şi dă-i şi dă-i: două ore. Nu exagerez cu nimic, dragă Iuliu: două ore în cap. Desigur, banalităţi, dar părea foarte însufleţită. Mi se închideau ochii, dar nu asta era grija mea cea mai mare, ci faptul că nu mai ştiam cum să acopăr receptorul şi-n acelaşi timp să răspund, căci paznicul sforăia cu o neîntreruptă şi, pentru mine, invidiabilă temeinicie. Spre patru, patru şi ceva, a zis: "Ce faceţi mîine la şapte şi jumătate?" Eu m-am şi imaginat cum stau, spre asfinţit, pe o terasă la Costineşti, cu o halbă în faţă, cu tine şi cu o bovarică proaspătă alături. Dar în loc să-i spun că trebuie să plec din Bucureşti, m-am trezit zicând: "Nimic". "Atunci nu vreţi să luăm cafeaua împreună? Vă invit eu". "Unde?" "La Hotel Bucureşti, la barul din hol". Încă mă mai vedeam pe terasă la Costineşti, încă mai aveam undeva în cerebel imaginea genunchilor rotunzi, bronzaţi arămiu, ai proaspetei fantome bovarice, când am spus: "Cu plăcere. La ce oră?" "La şapte şi jumătate". "Bine - am spus -, atunci mîine seară, adică nu mîine, e deja azi, la şapte şi jumătate te aştept în faţa Hotelului Bucureşti". (Mă gândeam că la cât de jerpelit arătam, portarul cu galoane de la intrare n-o să-mi dea drumul în hol). "Nu la şapte şi jumătate seara - a spus - ci acum, dimineaţa". "Poftim?" "Acum, dimineaţa - a zis ea - pentru că la opt şi jumătate trebuie să fiu la bancă". Salut, somn, am gândit. Fiindcă dacă apucam să adorm, nu mă mai trezea nici Naomi Campbell. "Bine, atunci acum , la şapte şi jumătate". "Noapte bună", a mai avut tupeul să-mi zică.
M-am dus la Ioan în cameră, mi-am lăsat rucsacul, l-am zgâlţâit spunându-i că o să rămân la el o zi sau două (am rămas trei săptămâni), el a zis "Bine" şi s-a întors pe partea cealaltă, am găsit - minune! - în dulapul lui o cutie cu un rest de Ness şi-am început să mă gândesc. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când încep să gândesc, e semn clar că voi avea probleme. Simţeam pericolul, intuiam că nu voi face mulţi purici pe lângă ea, că e dintr-o altă lume, lumea premianţilor, cum mă avertizase amicul doctor, a celor care deşi trăiesc alături de noi, în România socialistă, sunt deja - prin profesionalism, prin standardul de viaţă şi chiar printr-o anume ignorare a porcăriilor sistemului - cu un picior Dincolo, în capitalism; şi mai simţeam că niciodată valorile mele, uimirile mele, mizeriile mele, frumuseţile în care cred nu vor fi şi ale ei. Pentru că spune şi tu, dragă Iuliu, cum ar putea ea înţelege - aşa cum pot eu - suferinţa discretă, pe linia a şasea, a unui vagon de marfă uitat în gara Jibou? Va avea ea vreodată somnul adânc, binefăcător, când adormi spre dimineaţă cu capul pe masă într-o crâşmă de cartier lângă o curvă tandră, ştirbă şi locvace? Va cunoaşte ea uşurarea extraordinară pe care ţi-o dă în drum spre casă, la trei noaptea, într-o parcare din spatele blocului, între o "Dacie" şi un "Wartburg", eliberarea de o tăioasă diaree? Nu, de o mie de ori nu.
Când am ieşit de la Ioan era aproape şase. Cum zicea Maestrul tău, nenea Iancu: "Aurora cu degetele ei de roză" începea să lumineze femei fardate în grabă, cu chipurile umflate de somn, bărbaţi trişti, neraşi, cu serviete scorojite în care bănuiam zgâlţâindu-se sandviciuri cu margarină şi salam de vară, patru măturătoare ţigănci cu vestele de protecţie roz mai negre decât ele, troleibuze într-o rână târându-se pline ciorchine de acea populaţie somnambulă a Bucureştiului, a întregii ţări, mergând... Mi-a venit în minte întrebarea lui Moromete din finalul filmului lui Stere Gulea: "Unde mergem noi, Niculae?" Da' eu unde mergeam?
Şi totuşi... Aşa cum, probabil, în inima Alpilor tirolezi, pe la două mii de metri şi ceva, poţi întâlni pe o potecă abruptă o pereche de soţi nemţi de vârsta a treia, extrem de frumoşi, sporovăind şi urcând vioi pe lângă tine, aşa şi eu, umblând agale pe Splaiul Independenţei, apoi pe Ştirbey-Vodă, întâlneam cam din două sute-n două sute de metri câte-o femeie frumoasă. Îmbrăcată prost, dar frumoasă. Din cea mai urâtă dictatură din lume ţâşneau cele mai mari frumuseţi. Pe cuvântul meu de onoare, dragă Iuliu, că mi-am făcut cruce.
La şapte m-am trezit în faţa hotelului. O lungesc, văd bine, în loc s-ajung la esenţial. Dar e ca o mărturisire: dacă nu eşti tu duhovnicul meu de serviciu, exorcistul meu de taină, atunci cine?
Am tras o ocheadă spre intrare: portarul masiv, burtos şi meschin în uniforma lui cu fireturi nu era acolo, dar m-am ferit să intru. Am luat-o pe Calea Victoriei spre Casa Scriitorilor, cînd, chiar la colţul hotelului, am recunoscut, parcat între două "Mercedes"-uri din Străinezia, "Renault"-ul ei. (Cum făcuse rost în vremurile astea de o asemenea maşină, n-am aflat niciodată. Nici n-am întrebat). Rotiţele apatice din creier au început să mi se-nvârtă cu repeziciune: să fi dormit în hotel? Să fi avut vreun prieten din Occident, vreun olandez sau francez sau grec, ştab într-o firmă care făcea comerţ cu Ceauşescu? Sau pur şi simplu să se fi sacrificat pe Altarul Intereselor Băncii Naţionale, însoţind la culcare cine ştie ce obez de la "Deutsche Bank"? Nu m-ar fi mirat să intre şi asta în stilul ei cu "Renault" şi homari.
Dar mă înşelam: la şapte şi jumătate fix, în timp ce patrulam pe trotuarul de vizavi, pe lângă Athenee Palace, a apărut de după colţul hotelului, din străduţa care dă în Luterană. Mi-a făcut semn cu mâna, am traversat şi, spre surprinderea mea, m-a luat de braţ. Avea părul strâns într-o coadă pe care şi-o adusese în faţă, pe umărul stâng, mirosea a proaspăt. "Aşteptaţi de mult?" "Nu, am zis eu şi-am adăugat: Auzi, n-ai vrea să-mi vorbeşti şi tu la a doua singular?" A şovăit o clipă, o singură clipă, apoi a spus: "Bine".
În spatele uşilor de la intrare, în hol, portarul s-a înclinat exagerat în faţa ei, aproape în unghi de 90 de grade, şi până să revină la verticală, am trecut şi eu. Cu excepţia unui moşulică occidental, într-un sacou în carouri, care părea că nu putuse dormi de ulcer, în bar nu era nimeni. Ne-am aşezat la o masă. A venit chelnerul, onctuos, se vedea c-o cunoştea şi ăsta. "Doamna?" "Un expresso". Chelnerul s-a întors spre mine şi figura i s-a schimbat în ceva de genul "tu ce mă-ta cauţi aici?" "Domnu'?" Îmi ardea buza după o bere, dar am cerut şi eu un căcat de cafea. "Ştii ce bine e să faci patru-cinci lungimi? - a zis ea când chelnerul s-a îndepărtat, ca şi cum ar fi continuat o discuţie. Eşti alt om". "Ce să faci?" "Să-noţi patru-cinci lungimi de bazin". "Ce bazin?" "Bazin de înot. E aici, la demisolul hotelului, nu ştiai?" Nu ştiam. "Eu am abonament, vin aici în fiecare dimineaţă la şapte. Nu vrei să intri şi tu? Nu costă mult". Când m-am gândit ce chiloţi aveam pe mine, mi s-a făcut ruşine. Mai ţii minte, Iuliu? Chiloţii lui Titu Herdelea, la prima lui întâlnire cu Roza Lang, din Ion al lui Rebreanu. "Nu, mulţumesc", am spus.
Am stat acolo sporovăind (mai mult ea), nu mai ţin minte ce, până la opt şi un sfert, când a făcut semn chelnerului. "Trebuie să plec". "Pot să te mai văd?", am zis. Iarăşi a şovăit: "Da... dacă vrei..." "La cât ieşi de la bancă?" "La cinci". "Să te aştept acolo, la ieşire?" "Nu! Nu! Nu la bancă!" "Da' atunci unde?" "Unde vrei, dar nu la bancă". "La Casa Scriitorilor e bine?" "Unde vine asta?" "Aici aproape, pe Calea Victoriei, la 115, vizavi de Sala Teatrului Tănase". "Bine". "La cinci şi jumătate?" "Nu, mai am nişte treburi. La opt". "Atunci la opt. Voi fi la intrare". Nu m-a lăsat să plătesc, am ieşit, s-a urcat în "Renault", mi-a făcut bye-bye cu mâna şi-a demarat. Dacă aveam minte, ar fi trebuit s-o tulesc pe loc din Bucureşti; dar tot căutând - de fapt, uitasem să-l caut - acel feminin spiritus loci, devenisem cretin.
Intuieşti, desigur, dragă Iuliu, că nu i-a plăcut la Casa Scriitorilor. Venise în toaletă de seară - cine ştie unde şi-o fi imaginat ea că merge - şi când am intrat în putoarea şi fumăraia de-acolo, s-a făcut linişte. Degeaba i-am arătat în colţ, la masa lui, pe bătrânul leonin Jebeleanu, degeaba amicii mei şi ai tăi, văzând cu ce elegantissimă sunt, se întreceau să-mi ridice mingea la fileu trecând ca din întâmplare pe lângă masa noastră şi salutându-mă complice cu "Să trăiţi, maestre!", degeaba Miţi chelneriţa ne-a adus fripturile cât ai bate din palme, degeaba i-am explicat eu ce oameni mari au trecut pe-acolo: nu-i plăcea şi pace. O singură dată a zâmbit, când s-a apropiat un fost prozator (i-am uitat numele), complet mangă, şi-a zis: "Vai, ce domniţă drăguţă! Pot să stau şi eu la masă sau îmi daţi un pol să plec?" Cum eram nervos că nu reuşeam s-o fac să se simtă bine, am dat să mă ridic cu o asemenea expresie, că individul, văzându-mi faţa, a bolborosit un "Scuzaţi" rapid şi-a întins-o. "Îmi place că mă aperi", a zis ea, alegându-şi expertă numai firicelele de carne fără grăsime din friptură. Şi după un minut: "Aş vrea să plecăm". Am condus-o la maşină. "Unde stai? - a zis. Te duc eu". Şi n-o să mă crezi, dragă Iuliu, dar mă apucase o asemenea lehamite, că lângă portiera deschisă a "Renault"-ului, când ea pornise deja motorul, m-am aplecat şi, dintr-o răsuflare, i-am spus tot: că nu stau în Bucureşti, că nu sunt decât un pârlit profesor de română şi franceză în A., că trebuia s-ajung demult la mare, că-mi pare rău că mă tulbură, dar asta e, o să-mi revin, că-i doresc noroc în tot ce face, că mă bucur totuşi c-am cunoscut-o şi... "Urcă", a zis ea. Am urcat. A oprit undeva pe drum, a revenit c-o şampanie şi-a parcat in faţa unui bloc din Banu Manta. Şi-a dus degetul la buze (deşi eu eram complet mut, nu-mi revenisem), am luat liftul. L-a oprit la nouă. A scos un milion de chei şi a deschis vreo patru închizători. Am intrat în hol, ea a lăsat poşeta în cuier şi şampania jos pe gresie. Atunci m-am apropiat pe la spate, am întors-o şi am sărutat-o. S-a lăsat, mi-a răspuns. Ne-am tot sărutat dezbrăcându-ne împleticiţi şi, cel puţin eu, cu curiozitatea trează, aproape lipsită de senzualitate, a primei întâlniri, până în dormitor. Impecabil. Dormitorul, vreau să zic.
Făcea dragoste la fel cum muncea: eficient. Însă un lucru mă emoţiona: când simţea că sunt pe cale să năvălească asupră-i spasmele voluptăţii ultime, îşi descleşta palma dreaptă de pe şoldul meu şi-şi acoperea cu antebraţul ochii, ca şi cum în dosul lor, deşi închişi, eu aş fi putut vedea cine ştie ce grozăvii impudice. Iar în pauze mă privea pe sub gene în tăcere, de parca m-ar fi evaluat. Am avut senzaţia că mă evalueză - cum să zic? - pozitiv. Dar apoi, în câteva secunde, expresia i se schimba şi, uitându-se într-o parte, devenea total absentă, ca o privire desprinsă de privitor şi rătăcind singură în restaurantul soios al unei gări de provincie.
A doua noapte am rămas din nou la ea, dar a trebuit s-o aştept în faţa Primăriei sectorului 1 (acolo îmi fixase ea locul) până la zece seara. "Am avut o reuniune de familie", mi-a spus ea. N-am zis nimic. Noaptea aceea o ţin minte fiindcă într-un târziu, în baie, la duş, am deschis tiptil, ca un hoţ, un dulăpior încastrat în perete şi din mulţimea de sticluţe orânduite acolo, am desfăcut căpăcelul uneia şi-am mirosit pentru prima oară în viaţa mea parfumul "Chanel 5", de care mai auzisem.
Apoi două zile a dispărut. În fiecare din ele am patrulat inutil prin faţa blocului. Nici "Renault"-ul nu era în parcare, nici la telefon nu răspundea. Voiam să-mi iau catrafusele de la Ioan şi să mă cărăbănesc dracului odată, când, în a treia dimineaţă după dispariţie, a sunat la 303. "Am fost la Braşov, la o perfecţionare - m-a anunţat veselă. Ce faci deseară?"
Şi tot aşa: se făcea nevăzută o zi-două, apoi era pâinea lui Dumnezeu. Nici n-am băgat de seamă cum banii mei de mare se topeau ca nişte monede scăpate succesiv într-o gură de canal. Oricum, a meritat, pentru că acum, după aproape un an, socotind negru pe alb, constat că m-a-nvăţat - fie că mi le-a spus ea, fie că le-am dedus eu - următoarele lucruri:
- să fac baie cu spumant
- culoarea curelei de la pantaloni trebuie să se asorteze cu culoarea pantofilor
- ipocrizia poate fi nu numai ticăloasă, ci şi calmă, benefică, liniştitoare
- nu numai gura îi miroase dimineaţa urât unui bărbat mahmur, ci tot corpul, prin toţi porii lui
- faianţa, că e din baie, că e din bucătărie, trebuie ştearsă săptămânal; altfel, prinde un soi de mâzgă invizibilă şi invincibilă
- oricât de mult ai face amor într-o noapte cu iubita ta, a doua zi altcineva, neştiutul tău duşman, stă la pândă; resemnează-te, că de-aia ai citit atâta
- să-ţi plăteşti datoriile la timp: vei simţi o mare mulţumire interioară
N-am uitat aceste învăţăminte; pe unele le practic, pe altele nu. De gustibus...
Apoi, inevitabil, la capătul a trei săptâmâni de corsi e ricorsi, de treceri stranii de la gingăşii inubliabile la absenţe, dispariţii şi răceli care mă loveau aproape fizic, s-a întâmplat dezastrul. Nu ţi-l voi descrie, pentru că dacă aş putea, cu un efort dureros, să-ţi povestesc cum, nu sunt în stare să-ţi spun de ce. De ce? - nici eu nu înţeleg. Deci, passons. Dar nu voi încheia acest capitolaş fără să-ţi mai spun un fapt de care şi acum, când îmi aduc aminte, mă înfior cu o bucurie de o tristeţe năucitoare.
S-a întâmplat, fără să ştiu că e ultima, chiar în ultima noastră noapte. Dormeam, ca de-obicei, goi. De mai multe ori eu, care după ce fac dragoste dorm ca un lemn, mă trezisem lângă ea de parcă voiam să caut ceva în fiinţa, pe trupul ei. Ceva mă intriga şi nu ştiam ce. De prisos să-ţi spun că ea dormea profund, adică - n-am ce face, ăsta-i cuvântul - eficient, de parcă ar fi rezolvat şi-n somn un debit bancar. Mă trezisem, aşadar, o dezvelisem uşor şi-i contemplam corpul. Nu frumuseţea, nu proporţiile lui clasice mă tulburau (că la atîtea lungimi de bazin, masaje săptămânale, creme cu nemiluita, diete riguroase, nici n-avea cum s-arate altfel), ci convingerea că-mi ascunde ceva. Adormise întoarsă pe partea stângă, spre mine, cu mâna dreaptă lăsată pe torsul meu. Sub umărul drept, între claviculă şi sân, avea şapte aluniţe, fiecare de mărimea unui bob de orez. Sigur că le mai văzusem, o şi sărutasem acolo făcând-o să râdă, dar de data asta nu mi-am mai putut lua ochii de la ele. Am stat aşa câteva minute, apoi, ca tras de-un resort nevăzut, m-am extras cu grijă din pat să n-o trezesc, m-am dus la baie şi de pe policioara din faţa oglinzii am luat unul din creioanele ei dermatograf. M-am întors, m-am strecurat înapoi sub cearceaf şi mângâind-o cu stânga pe frunte (ea a scâncit mulţumită în somn), cu dreapta, încă fără să ştiu prea bine ce urmăresc, apăsând fin cu dermatograful pe pielea ei, am unit cele şapte aluniţe printr-o linie. Şi deodată, în toată splendoarea ei, de parcă aş fi copiat-o pe hârtie de calc din Atlasul lui Hevelius, i-a apărut acolo sub umăr, cutremurându-mă, imaginea exactă, indubitabilă, a constelaţiei Orion.
Aşa că, dragă Iuliu, mă crezi sau nu mă crezi, am fost şi eu odată acolo sus, printre stele. n

(fragment din romanul în pregătire "Un om din Est")

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara