Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Bucureştiului, fără părtinire de Simona Vasilache

Privirea publicistului şi gastronomului Constantin Bacalbaşa asupra Bucureş tiului din primii ani ai domniei lui Carol I nu este nici naivă, nici nostalgică.
Încearcă, pe cât se poate, să fie cuprinzătoare, să-i dea concitadinului pentru care poveştile de la 1870 vor fi fiind, deja, istorie îndepărtată şi informaţie în care să se poată încrede, şi savoarea, pitorescul unei lumi amestecate, unde şcoli de renume, palate, instituţii se ridicau din mai nimic.
Cartea lui cea mai cunoscută (punându-le în umbră pe cele, nu mai puţin de cercetat, de reţete de demult, şi ultrarafinate, şi poporane), Bucureştii de altădată, a apărut la Editura ziarului Universul, în patru volume, în 1927, 1928, 1930 şi 1932, după ce se tipărise în foiletoane, în presa vremii. Pe la sfârşitul anilor ‘80, Tiberiu şi Aristiţa Avramescu (dispărută între timp) au început o reeditare critică, prin confruntări cu colecţiile de ziare vechi şi cu alte documente sau lucrări memorialistice. Ediţia a apărut, în ‘87 şi în ‘93 la Editura Eminescu, iar ultimul volum în 2000, la Albatros. În condiţii, cel puţin pentru prima ei parte, anterevoluţionară, îndeajuns de chinuite – Tiberiu Avramescu are propriile amintiri din Bucureştiul deceniului nouă, amestecate cu secvenţe din calvarul cenzurii şi autocenzurii. E, aşadar, un eveniment editorial revalorificarea şi actualizarea ediţiei începute în anii ‘80, din care primul volum, deocamdată (1871- 1877) a apărut în seria Humanitas Vintage. Cu un minuţios studiu introductiv al lui Tiberiu Avramescu, în care-l recuperează, cu lux de amănunte, pe Bacalbaşa aproape neştiutul, şi cu două note asupra ediţiei (1987 şi 2014). Pedanteria, în fond, a lui Bacalbaşa, care nu şi-a dorit o suită de amintiri lejere, ci un document, masiv şi detaliat, e acum scutită de orice posibilă omenească scăpare. Putem lua ceea ce scrie drept etalon, verificat de cei doi îngrijitori ai ediţiei în arhivele epocii.
Ceea ce se poate, dintru început, vedea este că timpul, la începutul anilor 1870, trece încet. Deşi revoluţiile, războaiele, răsturnările de situaţie nu lipsesc, se întâmplă multe şi se reţin multe, presa neavând încă atât de acut conştiinţa perisabilităţii evenimentelor. În al doilea rând, Bacalbaşa îşi organizează capitolele ca pe nişte coloane de ziar. De pildă, secţiunea Bucureştiul în 1871 se deschide cu Revolu- ţia din Ploieşti şi se diluează (un fel de a spune...) în Tipuri bucureştene, Viaţă bucureş teană, Moravuri şi farse etc. De la vedetă la faptul divers. Republica de la Ploieşti este o nebunie, dar cu oarecare substanţă. Bucureştiul francofil nu-l agrea pe Carol, şi până şi popii veniţi cu botezul scăpau, printre rânduri de blagoslovire, biruinţă naţiunii franceze asupra celor potrivnici dăruieşte.... Un amănunt de-un burlesc foarte... bucureştean.
Clasa politică, burduşită cu bătăuşi, lichele, inşi dornici de căpătuială puşi lângă urmaşi ai marilor familii, se continuă firesc în lumea colorată a faptului divers. Toţi, şi politicieni, şi scriitori, şi oameni de rând trăiesc în acelaşi oraş apăsat de criză, în care vina se aruncă ba pe nemţi, ba pe evrei, martori ai sforţărilor unui suveran ambiţios şi ai luptelor dintr-un guvern care nu ţine pasul. O lume şi tristă, şi veselă, unde există progres, există speranţă, totul se face din temelii şi totul se contestă. Ca la Bucureşti.
În totul, Bacalbaşa este un progresist. Când descrie şi obiceiuri de demult, şi locuri de petrecere, precum Târgul Moşilor, case şi cartiere, insistă mai degrabă pe punctele de reper ale anilor ‘20-’30 (şi, unele, şi ale zilelor noastre) care pe la 1870 nu erau încă, decât pe ce s-a pierdut în avântul de modernizare. Tonul este cu totul diferit de, bunăoară, Bucureştii ce se duc, şi Bacalbaşa are şi de ce să fie un susţinător al transformărilor. Găsise, ca tânăr licean la Sf. Sava, un oraş nerânduit, fără marile hoteluri, fără magazine, cu nişte crâşme insalubre în loc de restaurante, fără locuri de promenadă, fără pieţe. Vede, sub ochii lui, cum toate se fac şi toate se schimbă. Mai puţin sărbătorile şi firea oamenilor. Însă tipurile bucureştene care odinioară colorau o lume mult mai mică, cvasi-rurală, redusă practic la un centru cam impropriu numit aşa şi mahalale, unde toţi se cunoşteau, se pierd în uitare, iar din societatea, cu stratificările ei, de la 1870 nu mai rămâne, în 50 de ani, nimic. Calapodul rămâne, dar pe el urcă alţii, şi alţii.
Din anul 1872 Bacalbaşa reţine două triste evenimente literare, moartea lui Heliade-Rădulescu şi a lui Bolintineanu. Comparaţia dintre ele e demnă de contrastele romantice. La Heliade- Rădulescu vin 10.000 de oameni, se ţin discursuri, se fac funeralii naţionale. Bolintineanu moare sărac şi singur, neomagiat de nici unul din mai-marii ţării sau ai breslei. Ca întotdeauna, măsura vieţii sociale nu-i totuna cu măsura literaturii. Despre anii ce rămân până la Independenţă, precum şi despre valoroasa addenda a volumului, data viitoare.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara