Constantin
Eretescu, Turnul
de veghe. Jurnal
de exil, II, 2005-
2007, Ed.Vremea,
Bucureşti, 2016,
506 pag.
Cred că „o victorie a vieţii
contra imaginaţiei, a
realităţii contra ficţiunii”,
cum numeşte Gabriela
Adameşteanu jurnalul
unui scriitor, este şi Turnul
de veghe al lui Constantin
Eretescu, cuprinzând note personale
din exilul său american.
După un prim-volum în 2013, nu
demult a apărut al doilea volum cu
însemnări din anii 2005-2007. Prozator,
dramaturg şi folclorist cu o largă perspectivă
antropologică asupra unei lumi văzute
în diverse ipostaze ale existenţei sale,
într-o viaţă tumultuoasă, marcată de
emigrări, ascunderi, excluderi, fost elev
al lui Mihai Pop şi cercetător la Institutul
de Etnografie şi Folclor din Bucureşti,
Constantin (Coca) Eretescu a rămas
în Statele Unite acum mai bine de treizeci
şi cinci de ani. El s-a izolat cu mulţi
ani în urmă într-un mic oraş universitar
din Est, Providence, unde a continuat
să lucreze la proiectele lui mai conştiincios
şi mai tenace decât în anii când trebuia
să semneze condica la Institut sau la
Biblioteca Academiei. „S-a izolat”
este un fel de a spune, pentru că în
turnul său „de veghe”, ca Bogza în „farul”
în care se constituise paznic, Eretescu
păstrează zeci sau sute de contacte
cu oameni din ţară sau din alte locuri,
cu bibliotecile, revistele şi lumea ştiinţifică,
citeşte, meditează şi scrie asupra
problemelor pe care viaţa i le pune
înainte. Libertatea (aproape) absolută
de care se bucură exilatul se traduce
printr-o obligaţie (aproape) absolută de
a răspunde oricărei solicitări: a unui
prieten, a unei redacţii sau a unei anchete
publice, la care (aproape) întotdeauna
răspunde. Când refuză să o facă, refuzul
este el însuşi un răspuns, ca în cazul
întrebării de inspiraţie cioraniană a unei
publicaţii din exil, dacă îi este ruşine că
s-a născut român, când notează el în
jurnal: „Am refuzat să hrănesc cu un
răspuns o asemenea întrebare” (p.226).
Ceea ce fundamentează forţa acestei
libertăţi care impune o implicare şi o
etică a participării la cele mai diverse
manifestări ale umanităţii întregi,
dar, în primul rând, ale colectivităţii din
care provine, ca român, este nevoia
oricărui om şi a oricărui intelectual
adevărat de a aparţine unei tradiţii,
de a fi solidar cu lumea şi deci cu civilizaţia
pe care o moşteneşte şi o reprezintă,
de a avea un port, fie şi imaginar, unde
să poată acosta în caz de furtună: „Faptul
că aparţii cuiva, fie şi unei ţări îndepărtate,
la periferia Europei, cum spune Nemoianu,
în care n-ai să-ţi afli vreodată adăpost,
este reconfortant. E bine să ai un port
în care poţi arunca la nevoie ancora. Ce
se fac sărmanii care nu au asemenea
loc?” (p.459). Din această nevoie de
aderenţă la ceva care să te structureze,
de care vorbea şi Sebastian, pleacă o
mare parte dintre observaţiile pe care
acest singuratic le notează cu un sens
aparte al umorului (sec, aproape negru),
care explică şi interesul lui pentru un
soi anume de poveşti urbane, de la
simple, dar enorme exagerări („Sunt
trei zile de când mâncăm curcan. Probabil
c-o să ne mai ţină două. Şi nu am
gătit decât aripile şi pulpele. N-a greşit
cine a zis că păsările se trag din dinozauri”)
la expresia cifrată a sentimentului morţii,
la care trimite destul de des: „Am împlinit
69 de ani. O vârstă ireală, neverosimilă.
Abia aştept să mă culc, să ies din
aniversare” (p.262).
Somnul este, de altfel, starea care
anunţă acel vis eminescian „al morţii
eterne”, a cărui angoasă nu poate fi
exprimată decât în aceeaşi perspectivă
care se doreşte dezabuzată, prozaică:
„Mirarea de a te deştepta în viaţă. Afară
doar dacă, mort fiind, nu continui să
trăieşti ca până atunci. Dar nu cred”.
În chip natural, ideea morţii şi poza sub
care îşi disimulează propria angoasă
trimit repetat la Cioran, pe care antropologul
şi folcloristul îl suportă greu şi numai
pentru a-l aşeza adesea în contrapartidă
cu propria sa experienţă de viaţă, adică
de a-i coborî obsesiile la proza din
care elimină delirul propriu eseistului.
Repetată în nesfârşite variaţii, cu acel
umor negru de care vorbeam, mereu
proaspăt, în spatele căruia se ascunde
un alt umor, mult mai subtil, de natură
mitologico-literară, antiteza prinde
contur pentru că e vorba efectiv de două
tipuri umane care se opun, de două
personalităţi structural diferite, indiferent
unde vrei să le plasezi: „Citesc mereu
la Cioran despre ratare şi eşec. Adeseori
cu referire la el însuşi. N-am făcut
nici pe departe cât a făcut el, n-am avut
şi nu am admiratori, şi totuşi nu mă
socotesc un ratat. De la mine nu s-a
aşteptat nimic. Am plecat dintr-un fund
de provincie, am nimerit într-un cartier
în care oamenii trăiau în mizerie, de pe
o zi pe alta, fără orizont, am căutat să
înţeleg lucruri cu care alţii nu şi-au bătut
capul până la mine şi am scris câteva
cărţi. Puţin în sine, dar eu am străbătut
un drum mai lung decât alţii ca să ajung
aici. Nu mă socotesc un ratat. N-am
de ce”. Sau: „Cioran se plângea tot
timpul că e agresat de telefoane, de
vizite, de oameni care vor să-l vadă,
să-l cunoască [...] Ar fi trebuit să fie în
locul meu. Nu mă caută nimeni, nu mă
cunoaşte nimeni. Sunt zile când nu
primesc un e-mail. De scrisori ce să mai
spun? În ultima vreme până şi reclamele
s-au rărit. Cam aşa e când mori” etc.
Sentimentul e fără îndoială real, dar nu
şi faptele care îl ilustrează, pentru că,
altundeva, tot el spune despre rezultatul
unei zile de curăţenie: „movile de
corespondenţă... Am dezvoltat în ultimii
doi ani un fel de panică în faţa corespondenţei.
Mi-e frică să deschid plicuri. Iar hârtiile
intră în casă într-un ritm mai mare decât
capacitatea mea de a trece prin ele...
„Ceea ce nu anulează permanenţa
sentimentului de apăsare, de aşteptare
anxioasă, care nu are nevoie de elemente
concrete pentru a se simţi „terminat”:
„E dimineaţă, afară sunt deja 900
Fahrenheit, inima îmi bate anapoda,
mă doare capul, sunt ameţit şi mi-e
somn. I’m done”.
Obsedat de ideea morţii, „jurnalistul”
este obsedat şi de Cioran, pe care îl
citeşte cu creionul în mână ca pentru
a-şi hrăni neîncrederea şi opoziţia: de
pildă, interesul eseistului pentru martiri
dar şi pentru fanatici poate fi explicat
prin „obsesia extremelor”, iar asemănările
pe care le găseşte între Cioran şi
Wittgenstein i se pare provocate de
ideile dominante ale epocii, „Fiecare
zice că nu se lasă influenţat de ceea
ce vede în jur, dar în fapt absorb amândoi
totul, ca nişte pompe uriaşe” (p.173).
După Culture and Value citeşte conferinţele
lui Wittgenstein din anii treizeci şi le
(des)califică, împreună, ca fiind „un
fel de eseuri filozofico-lingvistice”.
Indiferent dacă unele observaţii pot fi
nedrepte sau cu parti-pris (dar ce înseamnă
nedrept în această materie?), nu e puţin
lucru să găseşti într-un asemenea jurnal
nenumărate mărturii ale unei lecturi
atente şi aplicate, a căror origine stă,
cum mărturiseşte autorul, în revolta cu
care a citit Îndreptar pătimaş, din
care citează fraze provocatoare precum
„La poalele Carpaţilor mersul lumii trece
pe lângă om şi soarele se-neacă în bălegar
şi în vulgaritate” şi multe altele care îi
provoacă dispreţul şi compătimirea.
Pentru cineva care îşi trăieşte românitatea
într-un exil în care scrie cărţi de antropologie,
de folclor şi literatură, hrănite toate din
imaginea lumii departe de care a trăit
cei mai buni şi mai fructuoşi ani ai
maturităţii, ironia amară, umorul negru,
paraponul şi indignarea patetică sunt
feţe ale aceluiaşi sentiment de devoţiune
pentru ţara în care simte că mai poate
reveni decât ca vizitator, ţara repudiată
de Cioran, dar devenită obiect al reveriilor
compensatorii ale „jurnalistului”: „Visez
degeaba la perspectiva întoarcerii în
România. Ştiu de acum că asta nu va
mai fi cu putinţă. Am sărit peste 68
de ani, n-a rămas decât prea puţin
înainte. La ce bun să vând, să cumpăr,
să împachetez, să transport, să mă
amărăsc? Asta nu mă împiedică să
mă tot uit în ziare la preţul apartamentelor,
să mă mir cât de tare s-au scumpit...”
Diverse realităţi ale lumii noi îi
amintesc diverse realităţi ale lumii vechi,
din care a plecat cu obidă, un control
mai strâns al populaţiei şi mişcărilor
ei sau o aseptizare a expresiei unei
tradiţii, inevitabil legată de credinţe,
obiceiuri, o cultură şi o religie care
are formele ei caracteristice, Crăciunul
de pildă: „Crăciunul, în versiunea
americanului de azi, este un timp în
care trebuie să faci cumpărături... Nimic
despre naşterea lui Isus, nicio aluzie
la religie. Pe toate cele două sute de
canale nu e un singur film sau documentar
pe tema Crăciunului. Ba, să nu mint.
Pe unul din canale... o cântăreaţă de
operă interpretează timp de o jumătate
de ceas Secular Christmas songs, ce-o
fi aia. Întocmai ca în România deceniului
cinci, oamenii nu-şi spun Merry Christmas,
ci Happy Holidays”. În altă parte,
apropierea aceleiaşi sărbători antrenează
aceleaşi pregătiri ca odinioară, dar
lipseşte convivialitatea, Crăciunul este
lipsit de spiritul lui pe care îl exprimă,
naiv, dar puternic, Dickens sau Creangă:
„Ajunul Crăciunului... Suntem singuri,
ca nişte naufragiaţi pe o insulă, înconjuraţi
de oameni care nu ne văd şi pentru care
nu existăm...” Peste toate, impresia
că efortul e inutil: „O mie de proiecte
şi doar o mână de cărţi pe care nu le
va citi nimeni. Asta e.”
Împărţit sau poate răstignit între
două vocaţii, de cercetător şi de scriitor,
autorul se înscrie în categoria celor care
se simt obligaţi să aşeze tranşee adânci
între cele două modalităţi deşi, evident,
între ele există zeci de canale de comunicare:
poate tocmai de aceea. Pentru a scrie
literatură are nevoie de documentare
inspiraţională, de termeni de comparaţie
şi de modele negative. Începând să scrie
un roman pe care îl vede mai bine în
formă epistolară, colindă bibliotecile
şi vine acasă cu vreo 15 volume pentru
a analiza chestiuni tehnice, „cum au
rezolvat alţii înaintea mea problema
conflictului şi cea a succesiunii evenimentelor”
şi respinge formula epistolară ca pretext,
în care scrisorile au câte 30 de pagini,
24 sau 39, pentru că trebuie respectat
un minimum al convenţiei: „Cine
scrie epistole atât de lungi, for God’s
sake?” La fel, citind un roman poliţist,
care-i place, rămâne la tiparul tradiţional:
„nu poţi avea în acelaşi timp şi roman
poliţist şi roman de moravuri”, iar dacă
îl vizitează dorinţa de a citi literatură pe
când lucrează la un studiu de folclor,
simte „că e un semn de slăbiciune...
Lectura îndeamnă la relaxare, la reflexie”.
Concluzia finală, care simulează umorul,
e însă semnificativă în cel mai înalt grad:
„Şi am renunţat. Când oi termina. Atunci
fac şi curăţenie în cameră”.
„Viaţa ca o carte” este o expresie
potrivită pentru jurnalul lui Const.
Eretescu, unul dintre cele mai directe
şi mai vii pe care le-am citit în ultimii
ani, şi volumul se termină abrupt, ca
şi anul pe care-l ilustrează în oglinda
sa: sper că el va continua să fie scris
şi, desigur, publicat.