Constantin Eretescu, Turnul de veghe. Jurnal de exil, II, 2005- 2007, Ed.Vremea, Bucureşti, 2016, 506 pag. Cred că „o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii”, cum numeşte Gabriela Adameşteanu jurnalul unui scriitor, este şi Turnul de veghe al lui Constantin Eretescu, cuprinzând note personale din exilul său american. După un prim-volum în 2013, nu demult a apărut al doilea volum cu însemnări din anii 2005-2007. Prozator, dramaturg şi folclorist cu o largă perspectivă antropologică asupra unei lumi văzute în diverse ipostaze ale existenţei sale, într-o viaţă tumultuoasă, marcată de emigrări, ascunderi, excluderi, fost elev al lui Mihai Pop şi cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, Constantin (Coca) Eretescu a rămas în Statele Unite acum mai bine de treizeci şi cinci de ani. El s-a izolat cu mulţi ani în urmă într-un mic oraş universitar din Est, Providence, unde a continuat să lucreze la proiectele lui mai conştiincios şi mai tenace decât în anii când trebuia să semneze condica la Institut sau la Biblioteca Academiei. „S-a izolat” este un fel de a spune, pentru că în turnul său „de veghe”, ca Bogza în „farul” în care se constituise paznic, Eretescu păstrează zeci sau sute de contacte cu oameni din ţară sau din alte locuri, cu bibliotecile, revistele şi lumea ştiinţifică, citeşte, meditează şi scrie asupra problemelor pe care viaţa i le pune înainte. Libertatea (aproape) absolută de care se bucură exilatul se traduce printr-o obligaţie (aproape) absolută de a răspunde oricărei solicitări: a unui prieten, a unei redacţii sau a unei anchete publice, la care (aproape) întotdeauna răspunde. Când refuză să o facă, refuzul este el însuşi un răspuns, ca în cazul întrebării de inspiraţie cioraniană a unei publicaţii din exil, dacă îi este ruşine că s-a născut român, când notează el în jurnal: „Am refuzat să hrănesc cu un răspuns o asemenea întrebare” (p.226). Ceea ce fundamentează forţa acestei libertăţi care impune o implicare şi o etică a participării la cele mai diverse manifestări ale umanităţii întregi, dar, în primul rând, ale colectivităţii din care provine, ca român, este nevoia oricărui om şi a oricărui intelectual adevărat de a aparţine unei tradiţii, de a fi solidar cu lumea şi deci cu civilizaţia pe care o moşteneşte şi o reprezintă, de a avea un port, fie şi imaginar, unde să poată acosta în caz de furtună: „Faptul că aparţii cuiva, fie şi unei ţări îndepărtate, la periferia Europei, cum spune Nemoianu, în care n-ai să-ţi afli vreodată adăpost, este reconfortant. E bine să ai un port în care poţi arunca la nevoie ancora. Ce se fac sărmanii care nu au asemenea loc?” (p.459). Din această nevoie de aderenţă la ceva care să te structureze, de care vorbea şi Sebastian, pleacă o mare parte dintre observaţiile pe care acest singuratic le notează cu un sens aparte al umorului (sec, aproape negru), care explică şi interesul lui pentru un soi anume de poveşti urbane, de la simple, dar enorme exagerări („Sunt trei zile de când mâncăm curcan. Probabil c-o să ne mai ţină două. Şi nu am gătit decât aripile şi pulpele. N-a greşit cine a zis că păsările se trag din dinozauri”) la expresia cifrată a sentimentului morţii, la care trimite destul de des: „Am împlinit 69 de ani. O vârstă ireală, neverosimilă. Abia aştept să mă culc, să ies din aniversare” (p.262). Somnul este, de altfel, starea care anunţă acel vis eminescian „al morţii eterne”, a cărui angoasă nu poate fi exprimată decât în aceeaşi perspectivă care se doreşte dezabuzată, prozaică: „Mirarea de a te deştepta în viaţă. Afară doar dacă, mort fiind, nu continui să trăieşti ca până atunci. Dar nu cred”. În chip natural, ideea morţii şi poza sub care îşi disimulează propria angoasă trimit repetat la Cioran, pe care antropologul şi folcloristul îl suportă greu şi numai pentru a-l aşeza adesea în contrapartidă cu propria sa experienţă de viaţă, adică de a-i coborî obsesiile la proza din care elimină delirul propriu eseistului. Repetată în nesfârşite variaţii, cu acel umor negru de care vorbeam, mereu proaspăt, în spatele căruia se ascunde un alt umor, mult mai subtil, de natură mitologico-literară, antiteza prinde contur pentru că e vorba efectiv de două tipuri umane care se opun, de două personalităţi structural diferite, indiferent unde vrei să le plasezi: „Citesc mereu la Cioran despre ratare şi eşec. Adeseori cu referire la el însuşi. N-am făcut nici pe departe cât a făcut el, n-am avut şi nu am admiratori, şi totuşi nu mă socotesc un ratat. De la mine nu s-a aşteptat nimic. Am plecat dintr-un fund de provincie, am nimerit într-un cartier în care oamenii trăiau în mizerie, de pe o zi pe alta, fără orizont, am căutat să înţeleg lucruri cu care alţii nu şi-au bătut capul până la mine şi am scris câteva cărţi. Puţin în sine, dar eu am străbătut un drum mai lung decât alţii ca să ajung aici. Nu mă socotesc un ratat. N-am de ce”. Sau: „Cioran se plângea tot timpul că e agresat de telefoane, de vizite, de oameni care vor să-l vadă, să-l cunoască [...] Ar fi trebuit să fie în locul meu. Nu mă caută nimeni, nu mă cunoaşte nimeni. Sunt zile când nu primesc un e-mail. De scrisori ce să mai spun? În ultima vreme până şi reclamele s-au rărit. Cam aşa e când mori” etc. Sentimentul e fără îndoială real, dar nu şi faptele care îl ilustrează, pentru că, altundeva, tot el spune despre rezultatul unei zile de curăţenie: „movile de corespondenţă... Am dezvoltat în ultimii doi ani un fel de panică în faţa corespondenţei. Mi-e frică să deschid plicuri. Iar hârtiile intră în casă într-un ritm mai mare decât capacitatea mea de a trece prin ele... „Ceea ce nu anulează permanenţa sentimentului de apăsare, de aşteptare anxioasă, care nu are nevoie de elemente concrete pentru a se simţi „terminat”: „E dimineaţă, afară sunt deja 900 Fahrenheit, inima îmi bate anapoda, mă doare capul, sunt ameţit şi mi-e somn. I’m done”. Obsedat de ideea morţii, „jurnalistul” este obsedat şi de Cioran, pe care îl citeşte cu creionul în mână ca pentru a-şi hrăni neîncrederea şi opoziţia: de pildă, interesul eseistului pentru martiri dar şi pentru fanatici poate fi explicat prin „obsesia extremelor”, iar asemănările pe care le găseşte între Cioran şi Wittgenstein i se pare provocate de ideile dominante ale epocii, „Fiecare zice că nu se lasă influenţat de ceea ce vede în jur, dar în fapt absorb amândoi totul, ca nişte pompe uriaşe” (p.173). După Culture and Value citeşte conferinţele lui Wittgenstein din anii treizeci şi le (des)califică, împreună, ca fiind „un fel de eseuri filozofico-lingvistice”. Indiferent dacă unele observaţii pot fi nedrepte sau cu parti-pris (dar ce înseamnă nedrept în această materie?), nu e puţin lucru să găseşti într-un asemenea jurnal nenumărate mărturii ale unei lecturi atente şi aplicate, a căror origine stă, cum mărturiseşte autorul, în revolta cu care a citit Îndreptar pătimaş, din care citează fraze provocatoare precum „La poalele Carpaţilor mersul lumii trece pe lângă om şi soarele se-neacă în bălegar şi în vulgaritate” şi multe altele care îi provoacă dispreţul şi compătimirea. Pentru cineva care îşi trăieşte românitatea într-un exil în care scrie cărţi de antropologie, de folclor şi literatură, hrănite toate din imaginea lumii departe de care a trăit cei mai buni şi mai fructuoşi ani ai maturităţii, ironia amară, umorul negru, paraponul şi indignarea patetică sunt feţe ale aceluiaşi sentiment de devoţiune pentru ţara în care simte că mai poate reveni decât ca vizitator, ţara repudiată de Cioran, dar devenită obiect al reveriilor compensatorii ale „jurnalistului”: „Visez degeaba la perspectiva întoarcerii în România. Ştiu de acum că asta nu va mai fi cu putinţă. Am sărit peste 68 de ani, n-a rămas decât prea puţin înainte. La ce bun să vând, să cumpăr, să împachetez, să transport, să mă amărăsc? Asta nu mă împiedică să mă tot uit în ziare la preţul apartamentelor, să mă mir cât de tare s-au scumpit...” Diverse realităţi ale lumii noi îi amintesc diverse realităţi ale lumii vechi, din care a plecat cu obidă, un control mai strâns al populaţiei şi mişcărilor ei sau o aseptizare a expresiei unei tradiţii, inevitabil legată de credinţe, obiceiuri, o cultură şi o religie care are formele ei caracteristice, Crăciunul de pildă: „Crăciunul, în versiunea americanului de azi, este un timp în care trebuie să faci cumpărături... Nimic despre naşterea lui Isus, nicio aluzie la religie. Pe toate cele două sute de canale nu e un singur film sau documentar pe tema Crăciunului. Ba, să nu mint. Pe unul din canale... o cântăreaţă de operă interpretează timp de o jumătate de ceas Secular Christmas songs, ce-o fi aia. Întocmai ca în România deceniului cinci, oamenii nu-şi spun Merry Christmas, ci Happy Holidays”. În altă parte, apropierea aceleiaşi sărbători antrenează aceleaşi pregătiri ca odinioară, dar lipseşte convivialitatea, Crăciunul este lipsit de spiritul lui pe care îl exprimă, naiv, dar puternic, Dickens sau Creangă: „Ajunul Crăciunului... Suntem singuri, ca nişte naufragiaţi pe o insulă, înconjuraţi de oameni care nu ne văd şi pentru care nu existăm...” Peste toate, impresia că efortul e inutil: „O mie de proiecte şi doar o mână de cărţi pe care nu le va citi nimeni. Asta e.” Împărţit sau poate răstignit între două vocaţii, de cercetător şi de scriitor, autorul se înscrie în categoria celor care se simt obligaţi să aşeze tranşee adânci între cele două modalităţi deşi, evident, între ele există zeci de canale de comunicare: poate tocmai de aceea. Pentru a scrie literatură are nevoie de documentare inspiraţională, de termeni de comparaţie şi de modele negative. Începând să scrie un roman pe care îl vede mai bine în formă epistolară, colindă bibliotecile şi vine acasă cu vreo 15 volume pentru a analiza chestiuni tehnice, „cum au rezolvat alţii înaintea mea problema conflictului şi cea a succesiunii evenimentelor” şi respinge formula epistolară ca pretext, în care scrisorile au câte 30 de pagini, 24 sau 39, pentru că trebuie respectat un minimum al convenţiei: „Cine scrie epistole atât de lungi, for God’s sake?” La fel, citind un roman poliţist, care-i place, rămâne la tiparul tradiţional: „nu poţi avea în acelaşi timp şi roman poliţist şi roman de moravuri”, iar dacă îl vizitează dorinţa de a citi literatură pe când lucrează la un studiu de folclor, simte „că e un semn de slăbiciune... Lectura îndeamnă la relaxare, la reflexie”. Concluzia finală, care simulează umorul, e însă semnificativă în cel mai înalt grad: „Şi am renunţat. Când oi termina. Atunci fac şi curăţenie în cameră”. „Viaţa ca o carte” este o expresie potrivită pentru jurnalul lui Const. Eretescu, unul dintre cele mai directe şi mai vii pe care le-am citit în ultimii ani, şi volumul se termină abrupt, ca şi anul pe care-l ilustrează în oglinda sa: sper că el va continua să fie scris şi, desigur, publicat.