Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

parisul scriitorilor:
Cafenele și bistrouri (IV) Bals Musettes pe Rue de Lappe de Constantin Zaharia

Pe vremea lui Villon, în jargonul unei anume confrerii din care poetul făcea parte (Les Coquillards), i se spunea Parouart. În epoca lui Vidocq, adică pe la 1836, termenii preferați sunt Pampeluche și Pantin, în același registru. După Restaurație, ambii sunt însă înlocuiți de Pantruche, care înseamnă, Nerval dixit, un Paris mai curând „canaille” decât „obscur”1.
Toate aceste denumiri, la început argotice, apoi populare, sunt în uz înainte ca Parisului să i se spună Paname, ceea ce nu se întâmplă decât la începutul Marelui Război, pe la 1915. Termenul se generalizează repede, supraviețuind până astăzi. Se pare însă că cei care l-au folosit mai întâi ar fi fost soldații din tranșeele Marelui Război (les poilus). Pierre Mac Orlan povestește undeva următoarea anecdotă: doi soldați pleacă în permisie. În gară, la peron trage trenul care îi va duce spre Paris. Unul din ei, provincial de felul lui, dă să urce repede în vagon, dar celălalt îl trage de mânecă cerând întâietate: „Din Paname mi-s, dacă nu știai...” Cu alte cuvinte, originea pariziană este un fel de titlu de noblețe, care acordă un ascendent asupra celor veniți de aiurea.
Revenind însă pe rue de Lappe și în cartierul Bastille, se cuvine precizat caracterul popular al manifestării numite bal musette. Originea acestuia este destul de îndepărtată. Totul pornește de la instalarea, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, în cartierul Bastille, a unui număr important de provinciali din regiunea Auvergne. Comercianți de cărbune, fier vechi și de încălțăminte, dar și de produse alimentare specifice regiunii de origine, susnumiții preferă arondismentul XII din pricina unor scutiri de taxe aplicate în această zonă în care atelierele de tâmplărie și feronerie sunt numeroase. Există aici o importantă concentrare de mână de lucru calificată, care se va afla în fruntea mișcărilor sociale și revoluționare ce-au zguduit prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cei din Auvergne sunt aspri la câștig, cel puțin așa le merge vestea. În plus, vorbesc un dialect pe care francezul din nord nu-l înțelege nici să-l pici cu ceară. Nu este deci de mirare că la sfârșit de săptamână se regăsesc în sânul comunității pentru a petrece în baluri improvizate la parterul imobilelor care se zguduie sub trupurile masive ale bărbaților și femeilor ce dănțuie până târziu în noapte cu asemenea râvnă, încât teama că se impun reparații locative este întemeiată. Dansul preferat se numește bourrée, joc tradițional a cărui linie melodică este executată la vioară și cu un fel de cimpoi numit musette, sau cabretta, cum i se spune în Auvergne. Întregul secol al XIX-lea este marcat de aceste baluri, petreceri și jocuri care îi uimesc pe parizienii de baștină sau de aiurea. Descrierile din presa de epocă, numeroase din pricina aparențelor bizare, ca sosite din altă lume, menționează detalii originale, cum ar fi zurgălăii de la gleznele cimpoieșilor (cabrettaïres), căci aceștia mai și săltau în timp ce executau melodia pe instrumentele lor atât de puțin pariziene.
Către 1880, imigrația italiană introduce în aceste baluri acordeonul. După o scurtă perioadă de rivalitate între musette și acesta din urmă, urmată de o relativă acalmie datorată conviețuirii celor două instrumente, cel care are câștig de cauză este acordeonul, ale cărui versiuni diatonice ori cromatice sunt purtate pe culmi de înaltă virtuozitate de artiști recunoscuți, cum ar fi Emile Vacher, Louis Péguri sau mai contemporanul Jo Privat, ale cărui partituri mai pot fi găsite și astăzi prin târgurile de vechituri.
În perioada interbelică, balurile publice pariziene erau manifestări specifice ale culturii de tip popular. Un recensământ de la 1930 înregistrează în cartierul Bastille nu mai puțin de 29 de stabilimente care organizează astfel de baluri, arondismentul 11 beneficiind de cel mai mare număr din întregul spațiu parizian. Dintre acestea, 9 sunt situate pe rue de Lappe, la care se adaugă cele de pe străzile alăturate, cum ar fi rue de la Roquette sau pasajul Thiéré. Nu este deci de mirare că autori astăzi celebri au acordat acestei străzi o considerație din plin justificată de pitorescul locului.
Când Francis Carco frecventează bistrourile din cartier și intră în legătură cu „mediul”, privirea lui nu se oprește numai asupra balurilor, care între timp evoluaseră, unele dintre ele devenind cluburi de dancing. Lumea interlopă, de care este interesat, veghează destoinic și îl privește cu oarecare răceală, căci dumnealui scrie istorii greu de înghițit de cei adevărați. Ar fi bine ca scriitorul să-i mai vadă din când în când, să ia lecții de autenticitate – să-i caute la Petit- Balcon (în treacăt fie spus, acesta se afla la doi pași de rue de Lappe), să întrebe de Robert le Balafré. Aici, ca și la Bousca (un alt bal celebru), lucrurile au început cum se știe : cu un cimpoi, un acordeon, un bal familial la care se adaugă plăcerea de a se lăsa purtat pe ritmuri regionale sau urbane de bourrée și java până noaptea târziu2. În ambele cazuri, melos-ul este popular, caracteristic pentru o lume pestriță, provenită din cartierele sărace ale Parisului : Ménilmontant (Ménilmuche), Popincourt (Popinc’), La Roquette.
André Warnod3 pomenește de aceste „baluri familiale” din Paris, ținute de cei din Auvergne; participanții trebuie să dea dovadă de bună creștere, „domnii sunt rugați să nu danseze împreună” chiar dacă cuplurile feminie sunt tolerate. Atmosfera generală este însă plină de voie bună, toată lumea țopăie mulțumită, iar toate acestea se petrec pe rue de Lappe, unde e puzderie de baluri, încât ai impresia, în această stradă întunecoasă, că toată lumea participă la o singură chermeză, cu o singură orchestră, care difuzează aceleași acorduri de musette și vielă. Intrarea este gratuită, fiecare dans însă este plătit cu un jeton cumpărat la cassă, care trebuie pus în săculețul pe care îl poartă patronul când, în pauza dintre două melodii, acesta trece printre participanți și strigă ceva de genul: „Să punem banul!” (Passons la monnaie!). Desigur, numai pentru ca muzica să se poată auzi din nou, și pentru ca împerechierile săltărețe să-și continue danțul fără impedimente survenite din cine știe ce necunoaștere a protocolului popularo-monden.
Rue de Lappe este o stradă rectilinie, cenușie, prost luminată. În fotografiile lui Doisneau sau Brassaï contrastul dintre strălucirile firmelor de neon și întuneric este atât de flagrant, încât alternanța lor trimite la fantasticul social și la romantismul sentimental, profund legate de universul balurilor și al prostituției despre care vorbește Pierre Mac Orlan în mai multe rânduri4. Atracția este însă prea puternică pentru a refuza pulsiunea aventurii pe ringul unde orice se poate întâmpla: o dragoste nemaivăzută, o ieșire imediată din situația subalternă de spălătoreasă, ori de slujnică pur și simplu. În universul de sărăcie lucie al cartierului totul este facil, ușor de atins, iar dacă speranța și credința conduc spre cele trei litere, B-A-L, este limpede că fascinația exercitată de aceste spații de reverie și plăcere atinge cote maxime. Și chiar așa: nu este extraordinar să te lași purtat de ritmuri leneșe, alături de partener(ă), să uiți de griji și de necazuri, visând la cele mai fericite momente ce i se pot întâmpla unui om? Ingenuitatea întâlnirii apare cu toată prospețimea în următoarea anecdotă relatată de Francis Carco5: undeva prin Belleville, într-un „musette” unde acordeonul le îmbie galeș pe domnișoare să se arunce în brațele tinerilor deghizați în pești (ori poate chiar la începutul unei astfel de cariere), un tânăr abia ieșit din adolescență urmărește cu interes o fată de care îi place. Ar vrea să o invite la dans, dar se teme că va fi refuzat, ceea ce ar dăuna imaginii de dur pe care o cultivă anevoie. Fata, fără partener, se simte observată, ceea ce nu-i displace, mai ales că tânarul cu pricina este destul de arătos. Ea își aprinde o țigară. El face la fel, privind-o insistent și se apropie de ea timid. Când ajung față în față, îi întinde țigara pe care tocmai a aprins-o și o întreabă: „Nu vrei să facem schimb?” Cei doi își schimbă țigările și prin aceeași mișcare pornesc să danseze împreună. Orice s-ar spune, există puritate până și în locurile considerate rău famate.

__________
1 Claude Dubois, Je me souviens de Paris, Ed. Parigramme, 2007, p. 58-61.
2 F. Carco, Rendez-vous avec moi-même, Ed. Albin Michel, 1957, p. 164-159.
3 Les bals de Paris, Ed. G. Crès, 1922, p. 85-92.
4 Nuits aux bouges, Flammarion, 1927; Masques sur mesure, Gallimard, 1937.
5 Rendez-vous avec moi-même, p. 49.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara