Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Calea de acces de Daniel Cristea-Enache

Debutând în critica literară de foarte tânăr, Lucian Raicu a fost obligat să o practice într-un context (cel al "obsedantului deceniu") deloc propice afirmării şi manifestării personalităţii. Recenziile şi cronicile de început au, în pofida semnelor unei vocaţii reale, un aer al timpului care, ca şi în cazul altor creatori, le atenuează individualitatea, le impune prea adesea temele şi tonul. Poate conştient de acest fapt, criticul nu şi le va strânge - cum se procedează frecvent - între coperţile unui volum cu care să debuteze, preferând calea mai anevoioasă a unui eseu monografic, Liviu Rebreanu (1967), ce aduce un suflu nou într-o exegeză aflată, la acea dată, într-un evident impas interpretativ. Imaginii tipizate a unui Rebreanu "elementar", "nerafinat, aproape incult" i se aduc corecţii valide, întemeiate pe text, după cum teza realismului "de factură moderată, satisfăcut de înregistrarea aspectelor vizibile ale lumii" (un realism, aşadar, plat şi suficient sieşi) e amendată, cu argumente puternice. Nu însă prin negaţie totală, printr-o răsturnare a evidenţelor, ci printr-o supraetajare interpretativă care, păstrând achiziţiile vechii imagini (Rebreanu - realistul canonic), le depăşeşte semnificativ, printr-un element de noutate: privirea scriitorului trece mult dincolo de crusta realităţii, spre "tainele vieţii". În Răscoala, de pildă, "conştiinţa romancierului este complicată, spiritul său descoperă îndărătul faptelor un subton, o sugestie a suferinţei omeneşti împinse la limită. Inefabilul cărţii stă tocmai în această capacitate de a purifica ceea ce este brutal şi de a descoperi aspectul misterios al unor lucruri prea evidente".
Această frază "descriptivă" dinspre finalul solidei monografii anunţă un program al criticii lui Lucian Raicu, aşa cum se va aşeza ea, pe parcursul deceniilor următoare, indiferent de temă şi de autorul luat în discuţie. Refuzând net şi argumentat perspectiva teoretizantă, metodologiile "ştiinţifice" cu aparatul lor. Sistemul pe care alţi critici îl vizează şi visează necontenit, el va căuta de fiecare dată să ajungă la inefabilul operelor literare, la subtonul aproape inaudibil de sub vălurile textului, la ceea ce face, în ultimă instanţă, farmecul indicibil al unei mari cărţi. Ca şi pentru Vladimir Streinu, în viziunea lui Lucian Raicu critica e datoare să intre, cu graţie, în intimitatea operei, ajungând, după un intens travaliu interpretativ, la constatarea că există ceva ce nu se poate explica, raţionaliza, nici măcar defini logic.
O asemenea perspectivă asupra literaturii (şi a criticii pe marginea ei) explică multe din trăsăturile scrisului său, care se adecvează la obiectul estetic în felul în care şi-l imaginează, după criteriile acestuia, într-un acord fin cu palpitul organic al operei. De aici abundenţa citatelor, cu care fragmentele critice propriu-zise par să facă un corp unitar, refuzul generalizărilor (până ce acestea nu sunt ferm sprijinite pe text), precum şi senzaţia stăruitoare a unei translaţii, din planul propriei personalităţi, înspre cea a scriitorului analizat. Celelalte volume centrate pe câte un singur autor (Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974; Nicolae Labiş, 1977; Journal en miettes cu Eugene Ionesco, 1993), alături de Calea de acces (1982), în care sunt reunite studii despre Bacovia, Sadoveanu, E. Lovinescu, Thomas Mann şi Tolstoi, sunt relevante pentru acest tip de critică intens participativă, de identificare, ce-şi alege cu grijă temele, îmbrăţişându-le afectiv, şi întreţine în mod conştient un adevărat cult al marilor scriitori. Ideea centrală a eseului despre autorul Sufletelor moarte ("inconsistenţa lucrurilor, a sentimentelor, a valorilor este experienţa fundamentală a lui Gogol"), ce nu se verifică pe toată întinderea operei marelui scriitor rus, e numai un fir (răsucit până la epuizarea nuanţelor) dintr-o ţesătură hermeneutică de o rezistenţă şi o fineţe neobişnuite. La fel, şi ideea ridicată la rangul de titlu (fantasticul gogolian e de găsit tocmai în contrariul său, în banal) spune ceva nu numai despre universul lui Gogol, dar şi despre cel, încă fluid, al exegetului său. Tehnica acestuia este evidentă: trecînd dincolo de imagini constituite şi banalizate, de certitudinile transformate în clişee şi locuri comune, Lucian Raicu încearcă şi deseori reuşeşte să descopere "aspectul misterios al unor lucruri prea evidente".
Spre deosebire de critica tăioasă, a analizelor cu sânge rece, cu verdicte ghilotinante şi cu jubilaţia penalizării non-valorilor, critica sa e o formă de comuniune, de iubire cu un text (al unui autor) atent selectat în prealabil. Verdictul axiologic este deci implicat, el precede analiza, nefiind, cum se întâmplă de regulă, concluzia ei pertinentă. Lucian Raicu, s-a observat (şi i s-a reproşat), îşi exprimă rareori dezaprobarea sau chiar rezervele. Se întâmplă aşa pentru că el împarte, de fapt, cărţile în două categorii: cele bune, pe care le ia în discuţie, şi cele slabe. Cum acestea din urmă nu-i spun mare lucru, nici el nu simte nevoia să spună ceva despre ele. Un fel de elitism critic îl apropie de vârfuri şi îl distanţează, concomitent, de "golurile" literaturii. Inteligenţa lui pătrunzătoare, scormonitoare are nevoie de medii propice, de cărţi exemplare care să o provoace prin densitate; după cum afectivitatea sa cere o morală a actului creator, un conţinut sufletesc pe care să-l distileze prin analiză. Ilustrativă şi din acest punct de vedere, monografia Nicolae Labiş e un act de iubire şi fidelitate transpus în limbaj critic, o fraternizare cu un autor cu destin tragic. Subiectul şi obiectul se susţin reciproc (un alt exemplu fiind Journal en mietes cu Eugene Ionesco, scris într-un moment de cumpănă a vieţii şi ajutându-l pe autor să-l depăşească). Lucian Raicu nu adânceşte distanţa dintre eul creator şi cel biografic, convins fiind că acestea două nu pot fi decât părţi ale unui întreg. "Literatura e un mod de a fi", "un mod de a simţi lumea şi nu un mod de a exprima ideile din lume". E firesc, din această perspectivă, ca scriitorii favoriţi şi favorizaţi să fie acei creatori totali (de la Rebreanu la Nicolae Labiş, de la Tolstoi la Thomas Mann) pe care îi obsedează temele şi întrebările fundamentale. Marii critici români, modelele lui Lucian Raicu (E. Lovinescu, G. Ibrăileanu) nu lipsesc de pe această listă: "Ibrăileanu nu este un simplu profesionist al criticii, ci o personalitate totală, un om integral, întrebându-se în fiece clipă, într-un fel dramatic, nu numai ce este literatura, dar şi ce este viaţa, care este sensul ei, cum trebuie să trăim".
Volumele de critică mai aplicată (Structuri literare, 1973; Critica, formă de viaţă, 1976 - cu un moto definitoriu din V. Pârvan: "Putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia e singura adevărată valoare ome­neas­că" -, şi Printre con­tem­porani, 1980), cele de reflecţii asupra spiritului şi actului creator (Reflecţii asupra spiritului creator, 1979; Scene, reflecţii, fragmente, 1994) şi cărţile aflate în zona de interferenţă a celor două tipuri anterioare (Practica scrisului şi experienţa lecturii, 1978; Fragmente de timp, 1984) au, de aceea, în pofida marii lor diversităţi de autori, subiecte, teme, motive, o miză comună şi o modalitate identică de a o evidenţia. De fiecare dată, fără excepţie, criticul caută calea de acces către esenţa operei, străbătându-i, răbdător şi pasionat, învelişurile succesive, folosind fără complexe semnele de întrebare şi exclamare (indicii ale unei surprize mereu proaspete, neafectate, la contactul direct cu valoarea şi valorile operei), fugind de clişee, pe care le izolează ironic între ghilimele, forţând uneori interpretarea, atât cât să fie mai paradoxală şi mai ferită de locurile comune ale criticii (şi ale limbajului).
Critica literară, din iubire faţă de nişte opere exemplare de care se apropie prin afinităţi elective, caută să fie, în orice moment, la înălţimea lor - şi nu e, probabil, o întâmplare că mulţi scriitori români importanţi vorbesc încă, peste ani şi ani, cu emoţie şi orgoliu de câte o cronică scrisă de Lucian Raicu despre ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara