Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Când nu pot să fluier, fluier de Angelo Mitchievici


La spălător, tinerii deţinuţi se spală cu apă rece, musculatura lor desenează reliefuri dure acompaniate de tatuajele grosolane, stropii sar în toate părţile, mişcările lor cu o violenţă fără obiect, simplă energie conţinută au ceva de balet înşelător, periculos şi fascinant.

Este ca şi cum aceşti tineri s-ar pregăti pentru o luptă în arenă şi nu pentru o zi obişnuită de puşcărie. Totuşi, două priviri se întâlnesc razant pe deasupra spălătorului, priviri care comunică un mesaj indescifrabil. Poate fi ură, poate fi atracţie, corpurile articulând baletul lor se întind ca o masă vie între aceste două priviri care fără a angaja un duel se tatonează. Aceasta este una dintre primele scene din filmul lui Florin Şerban, relevantă pentru întreaga peliculă, violenţa reţinută a acestor corpuri şi tăcerea constituie un preludiu şi o temă care revine. Deşi nu duce lipsă de furia vocală, momentele de ură intensă vor avea drept climax tăcerea. După patru ani de detenţie, Silviu Chişcău (George Piştereanu) mai are câteva zile până la „liberare", când află de la fratele lui mai mic, Marius, venit în vizită, că mama lui a sosit din Italia şi că urmează să-l ia cu ea. În acel moment totul se schimbă, în încercarea disperată de a împiedica ceea ce a configurat propria traumă, abandonul matern cu opt ani în urmă, izolarea, şi puşcăria ca staţie terminus a unei dezolări, o istorie pe care fără să o avem în faţă o putem bănui din reacţia explozivă a tânărului. Faţă în faţă, mamă şi fiu se înfruntă, explozia de ură a fiului atinge o intensitate delirantă, nu urletul sau imprecaţiile sale dau lovitura de graţie mamei, ci privirea în care tot ceea ce a fost dragoste rănită s-a transformat în ţipăt. Aceeaşi situaţie între el şi deţinutul care-l umileşte nu prin superioritate fizică, ci ştiind că poate să o facă, că de buna sa purtare depinde şansa sa de a ieşi din închisoare. Ceea ce urmează nu poate fi înţeles fără această tensiune acumulată treptat cu fiecare treaptă a degradării sale, cu fiecare episod umilitor, cu fiecare prăbuşire. Nici directorul închisorii care nu este o brută, dimpotrivă, nici cei care-i sunt colegi de dormitor, nici studenta de la sociologie, Ana (Ada Condeescu), care vine în cadrul unui program pentru a obţine date despre psihologia unui grup social, a delicvenţilor tineri şi a orizontului lor de integrare nu pot înţelege situaţia în care se află. Ceea ce niciun chestionar nu poate prinde este privirea care împrumută limbajului dorinţei forţa vie a emoţiei. Prudentă, Ana refuză să se angajeze într-un dialog care posedă variabilele emoţionale ale unei relaţii personale, dialog pe care plasa de siguranţă a chestionarului nu o mediază. În acelaşi timp, pentru Silviu, dragostea constituie o surdină temporară a sentimentului de urgenţă şi pericol legată de fratele său. Comunicarea eşuează, în locul fetei apare profesorul coordonator care nu înţelege că relaţia pe care acel chestionar o angajează o priveşte numai pe acea fată - coloana sonoră, un soporific cântec de inimă albastră este elocventă în acest sens -, că nu poţi testa gusturi, sentimente, dorinţe dezvoltate într-un climat atât de tensionat cu întrebări menite să organizeze o statistică. Silviu înregistrează ca încălcare a intimităţii sale lectura pe care profesorul a făcut-o chestionarului său, pentru că asemeni unei scrisori, el nu îi este adresat. Ceea ce urmează rapid, ca o descărcare electrică de la pumnul în plex pe care-l încasează profesorul neinspirat, la lovitura serioasă care-l culcă la pământ pe gardianul care soseşte să pedepsească gestul violent, la luarea ca ostatecă a fetei decurg din acumularea treptată a tensiunii, dar şi ca un gest spontan de refuz al trasnformării sale într-un obiect de studiu, un gest de demnitate umană care ar fi fost tolerat oriunde altundeva. Continuarea cu tânărul deţinut ţinând un ciob îndreptat spre gâtul Adei pare împrumutată din recuzita unui film de acţiune care distorsionează absurd cu cererile perfect legitime formulate de tânăr: o întrevedere cu mama lui de la care obţine jurământul că fratele lui va rămâne în ţară şi o maşină pentru a o scoate pe fată la o cafea, după ceea ce i-a înregistrat acordul pe reportofon, dovadă iluzorie a unei relaţii imposibile. Scena finală merită toată atenţia, dacă filmul ar începe cu ea, am avea un tablou firesc al unei adolescenţe frumoase, cu excepţia faptului că băiatul apare îmbrăcat mult prea modest în raport cu ţinuta fetei, unul dintre acele scurcircuite sociale care întâlnesc pasager, improbabil şi fragil un sensibil Romeo de mahala cu o Julietă burgheză. Melodrama de succes s-a putut vedea în Slumdog Millionaire (2008) al lui Danny Boyle. Privirea băiatului vorbeşte de la sine, încărcată de dragoste, ea nu întâmpină aparent niciun obstacol ca în prima scenă, nu fixează o adversitate, ci fata are reţinerea emoţionată, monosilabică, de dinaintea unei declaraţii de dragoste aşteptate sau înaintea unui sărut care va veni, un sărut aproape cast care tamponează buzele fără să le deschidă. Băiatul se ridică de la masă şi-i spune fetei să comande încă o cafea în scurta sa absenţă, fără nici cea mai mică intenţie de a se întoarce. Pe şosea îl aşteaptă maşinile de poliţie şi la capătul lor un destin urât, nemilos, care va îngropa scurtul moment de umanitate, iluzia de o clipă, în ani lungi de monotonie carcerală. Cea mai puţin tensionată clipă din film are în jurul ei o tensiune enormă, conferită de faptul că acest tânăr plăteşte cu o bună parte din viaţa lui privilegiul de a bea o cafea alături de fata pe care o iubeşte. Revizitat în acest context, momentul final redesenează întreg spaţiul filmului plasându-l în ecuaţia tragediei, unde fiecare mutare apare determinată implacabil, indiferentă la conţinuturile afective, congnitive sau volitive ale personajului. În faţa noastră se află o posibilitate, clipa suspendată, simplă, de o puritate absolută, pentru că ea conţine în virtualitatea ei tot ceea ce nu va fi pentru Silviu, tot ceea ce pierde pentru totdeauna, tot ceea ce realitatea îi refuză, deşi viabil pe alte coordonate pe care ficţiunea le cunoaşte ca prelungire a ceea ce este ea de fapt, dorinţa, visul. Felul în care Florin Şerban filmează personajul în mişcare, văzut din spate, aminteşte de Elephant (2003) al lui Gus Van Sant, de la primul la ultimul cadru-paranteză, un peisaj gol de umanitate, un peisaj fără voce, fără prezenţe, regizorul nu depăşeşte registrul minimalist al generaţiei sale. În schimb, filmul are un excelent crescendo al tensiunii, în trepte şi momente aparente de acalmie care pregătesc escaladarea violenţei. Florin Şerban ştie să stabilescă potenţialul relaţiei umane la nivelul privirii, puţine filme vorbesc atât de bine cu privirile personajelor şi nu prin cuvintele lor, puţine ating acel prag limită unde tăcerea acumulează dureros până spre explozie, fără să declanşeze. Nimic nu falsifică filmul lui Florin Şerban, de la limbajul promiscuu de puşcărie la acel body language al gardienilor şi deţinuţilor deopotrivă. Când registre diferite intră în coliziune, rezultatul nu este o cacofonie, ci sunetul teribil al eviscerării ca o mână care îţi pipăie măruntaiele. O calitate în plus a lui Florin Şerban este că nu lasă să răzbată nicio notă patetică, nicio o lacrimă, niciun inoportun gest moralizator sau pedagogic. Ceea ce rămâne este tot atât de pur ca şi durerea, tot atât de infinit ca şi ea. Restul e tăcere şi un peisaj vid în jurul acelor întrebări din chestionarul stas pe care-l prezintă fata în film, şi care nu au sens decât dacă sunt rostite de persoana care trebuie, cu privirea care trebuie, totul într-un alt film, undeva, la o cafea.