Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

tema lunii: Cartea de căpătâi:
Cap de costum: povestea leneşului de Marta Petreu

După ce-am învăţat să citesc, mintea mea avidă de poveş ti frumoase, adică de naraţiuni care se termină obligatoriu cu bine, şi-a imaginat viaţa perfectă sub forma unei biblioteci aşezate în mijlocul unei grădini de pomi.
Pe mine însămi, imaginaţia mea m-a plasat spontan în mijloc, întinsă comod ca-n iarba grădinii de-acasă şi citind fără oprire. Paradisul ca bibliotecă, unde, mîncînd poame coapte, ai voie să citeşti orice, oricît şi oricînd. Cade para galbenă şi aromată, o culeg şi-o muşc cu poftă, în timp ce întorc pagina – cam aşa mi-am imaginat eu, pe la zece ani, viaţa şi fericirea mea viitoare. Mă vedeam un leneş, ca acela din Povestea leneşului, căruia, cîtă vreme citeşte, îi cad din pom, la îndemînă, perele mălăieţe. Florin Mugur scrie nu mai ştiu unde că nu iubim destul cărţile, ca dovadă, faptul că nu visăm nicicînd biblioteci. Se înşală, mi-am spus atunci categoric şi-mi spun şi acum, căci eu visez. Într-unul dintre visele mele cele mai frumoase văd o bibliotecă aşezată în iarbă, rafturile sînt pline de cărţi, multe atlase şi hărţi colorate. Cînd am citit prozele Adrianei Bittel, cu biblioteca ei în aer liber, mi-am spus că precis ne-am întîlnit într-un vis – al meu. Alteori mă visez în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, în sala mare de lectură, văd mobila ei veche de lemn, pupitrele cu linii curbe şi rafturile de cărţi, totul este mult mai frumos decît în realitate, mobila este furniruită şi are un o strălucire chihlimbarie, preţioasă, cărţile sînt legate în mătase colorată şi cotoarele lor lucesc stins. Iar eu – eu citesc.
Ideea de-a citi oricît şi orice nu-i chiar aşa de inocentă cum pare. „Ce faceţi, citiţi?”, m-a întrebat acum cîteva zile profesorul V., care mă lăsase singură pentru cîteva minute în cabinetul lui. Da, citeam, de la distanţă, două fişe de internare aruncate la întîmplare pe-un scaun. „Dar ce citiţi?” m-a întrebat, stupefiat, doctorul la întoarcere. M-am simţit o clipă prost, dar, cum nu atinsesem fişele cu mîna, ci doar cu privirea, i-am răspuns că citesc tot ce văd – acum fişele, şi că totul vine dintr-o veche meteahnă, din viciul de-a citi tot ce-mi cade sub raza privirii.
Mă gîndesc serios dacă nu cumva există în noi un arhetip imperativ al literelor şi-al cărţii. Altfel, cum am putea interpreta următoarea întîmplare, strict autentică, pe care mi-au povestit-o acum vreo zece, doisprezece ani, nişte prieteni de-ai mei, al căror nepot, Tomiţă, a sărit din somn în toiul nopţii, plîngînd:
– Vreau o carte! urla copilul.
Părinţii lui i-au dat, bineînţeles, o carte. Iar el şi-a pus-o cuminte în pătuc. Apoi, mulţumit, a adormit. Era, la vîrsta aceea, încă nealfabetizat.
M-am gîndit atunci nu numai la intensitatea dorinţelor inexplicabile, ci şi la rostul unei cărţi la căpătîi.
Ai mei ţineau la căpătîi o singură carte: Cartea. O ţin şi eu, dar pe lîngă ea mai sînt şi alte cărţi, multe şi mereu altele. De la Biblie la bibliotecă, aş putea spune, sau măcar la minibiblioteca de seară, prin care mă răsplătesc pentru cuminţenia zilei şi îmi ofer o lectură gratuită. O lectură de plăcere, dintr-o carte despre care nu am de gînd să scriu şi în care nu caut o informaţie anume. Ci o poveste. Cărţi aşezate la îndemînă, drept talisman, pavăză, somnifer, divertisment, dovadă a bunelor mele intenţii sau mai ştiu eu ce.
Dintr-una din aceste cărţi aşezate la căpătîi citesc de cîteva săptămîni, căci este o carte groasă, compusă dintr-o puzderie de texte mici, de numai cîteva pagini. Şi, minune, fiecare este despre altceva. În principal despre alte cărţi, de la romanele lui Jules Verne la literatura sud-americană, de la mitul lui Tristan şi-al Isoldei la romanele lui Balzac, de la sculpturile lui Brâncuşi la intoleranţa postdecembristă a bisericii ortodoxe, de la dosarele „Scrinului negru” la geografia reală a călătoriilor lui Odiseu. Sînt nişte minieseuri, ingenioase, deştepte, libere cît încape. Pe multe dintre ele le-am citit, prin anii optzeci, prin reviste, în „Steaua” şi „Vatra” mai ales, apoi în volumele subţiri, cu coperta standardizată ca la „Casa Şcoalelor”. Îmi amintesc că pe unele le decupam, cum făceam şi cu alte texte apărute în puţinele reviste de cultură de pe vremea aceea, şi le puneam la păstrare în dosare. Acum le recitesc din curiozitate. Curiozitate în sine. Curiozitate de control, să văd cum o să mi se pară acum. Şi curiozitate faţă de mine: fiindcă mă aştept ca, recitindu- le, să-mi amintesc, cum mi se întîmplă nu arareori, lumina şi atmosfera zilelor cînd le-am citit pentru prima dată. Cu alte cuvinte, prin aceste minieseuri încerc să produc „prezentul trecutului”, cum ar spune Sfîntul Augustin. Al trecutului meu. Adesea însă uit de mine şi de trecut şi citesc pur şi simplu „povestea”. Graţioase în sine, eseurile spun, din unghiul strict personal al naratorului, o poveste sau formulează o întrebare. Sînt manieriste prin excelenţă, căci naraţiunea/prezentarea textelor altora face corp comun cu simultana interpretare personală. Printre rînduri, dincolo de intuiţia capricioasă a autorului, întrevăd nu numai desenul interior al ideii, ci, uneori, şi străfulgerarea unui sentiment sau reflexul unei grimase. Aşa că încerc să ghicesc din ce problemă proprie s-a născut un text sau altul şi îmi trece pieziş prin minte că, dacă aş avea vreodată timpul să îi recitesc toate cărţile şi textele în mod cronologic, i-aş putea reface, numai din ele, partea nepovestită în memorii, ba chiar şi abisurile pe care le poartă şi pe care le fereşte cu obstinaţie de lumina paginii scrise.
Citesc încet, nu mai mult de două, trei texte pe zi. La urma urmelor, citesc de plăcere. Este prilejul meu de lene şi de hoinăreală prin literaturile lumii. Cînd dau, în Temele lui Manolescu – căci despre această carte e vorba – de-o poveste chinezească, las Temele fără nici o remuşcare şi recitesc chinezării. O pagină despre Dostoievski mă duce cu gîndul la un eseu al lui Papahagi, despre fascinaţia prostuluigust, aşa că-l caut. De la Papahagi trec la Zaciu, mai bine zis la o amintire cu Zaciu, care conducea o teză de doctorat despre Manolescu, şi-atunci închid pentru moment cercul. Cîteva eseuri despre Thomas Mann mă fac să rătăcesc voluptos prin Jurnalul acestuia, recitind povestea amorului lui cu Franzl, model pentru „capul de costum” Felix Krull… Într-o după-amiază am dat de un eseu despre Socrate, ispitit, cu ajutorul unor smochine, să-şi salveze pielea şi îmi amintesc brusc că textul a apărut iniţial în „Vatra” şi că l-am citit şi comentat cu Doru într-o după-amiază, nedumeriţi că fructele cu care era tentat Socrate erau cînd smochine, cînd măsline… Şi-atunci mi se face dor de felurile de mîncare din Aulus Gellius şi mă duc la Biblioteca Centrală după carte. Nu este, dar mă întorc cu o broşură a lui A.C. Cuza, despre alcolism, şi cu mai multe volumaşe naţionaliste de-ale lui Hasdeu, care îmi fac o poftă grozavă de lectură. Asemenea cărţi însă nu-mi permit să-mi pun la căpătîi, aşa ceva citesc numai la birou. Drept care, pe la miezul nopţii citesc iarăşi şi iarăşi un poem de metal din Recviemul Annei Ahmatova şi apoi mă amuz cu o dialelă despre mit şi povestire dintr-o „temă”.
Sînt foarte mulţumită că, în ritmul acesta, nu voi termina cartea nici peste-o lună. Poate chiar niciodată, căci se transformă, asemenea cărţii lui Malte, cea cu coperte verzi, în care el găsea în fiecare după-amiază cîte-o poveste nouă, într-o potenţială carte fără de sfîrşit. Dar la cărţile de la căpătîi scopul nu este să le termini, ci să le citeşti – exact cum cînţi pentru tine, chiar şi-atunci cînd n-ai voce: într-o încîntare deplină şi fără să-ţi pese dacă te-aude sau nu cineva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara