Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Capcana de fete de Alex. Ştefănescu

Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Radu Tudoran. Este un scriitor pe care regret că nu l-am cunoscut, deşi i-am citit cărţile cu plăcere (cu mai mare plăcere decât pe cele ale fratelui său, Geo Bogza).

Am fost contemporani din 1947, când m-am născut eu, şi până în 1992, când a murit el, ceea ce înseamnă 45 de ani. Şi totuşi nu l-am întâlnit niciodată. Nu mi-am creat niciodată prilejul să-i spun cât de mult îl preţuiesc. Ce neglijenţă ireparabilă!
Am recitit de curând, pe ecranul computerului, volumul său de debut, Oraşul cu fete sărace din 1940, pregătit pentru o reeditare. Nu m-am plicitisit nicio clipă, aşa cum mi se întâmplă când citesc scrierile unor debutanţi de azi.
Să fii tânăr, lipsit de experienţă socială, să ai pregătire militară, nu filologică şi să scrii totuşi o suită de povestiri care încă de la apariţie să atragă atenţia criticii literare şi a publicului – iată o performanţă care numai lui Radu Tudoran putea să-i reuşească. Oraşul cu fete sărace a suscitat interes încă de atunci, din 1940, în rândurile iubitorilor de literatură. G. Călinescu însuşi n-a ratat prilejul de a menţiona debutul în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care se afla în acel moment la tipografie.
Toate cărţile lui Radu Tudoran sunt scrise bine. Autorul deţine mereu controlul, într-un mod nestânjenitor, în relaţia cu cititorul. Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor, caracterul funcţional al comparaţiilor, fluenţa frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că prozaicele probleme de exprimare au fost de multă vreme rezolvate de autor şi că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine, parcă, din text, ci însoţeşte textul şi persistă după încheierea lui.
Puţini romancieri români s-au mai remarcat printr-un talent literar atât de evident. Sunt nedrepţi cei care îl prezintă pe Radu Tudoran ca pe un autor de cărţi comerciale, asemănător cu Cezar Petrescu. În realitate, cărţile lui, scrise cursiv şi atrăgător, nu sunt comerciale şi nu suferă deloc de diluare. Ele au, dimpotrivă, o remarcabilă densitate artistică. Fiecare element epic se impune atenţiei în timpul lecturii şi devine enigmatic-semnificativ, ca într-o legendă. Din acest punct de vedere, scriitorul seamănă mai curând cu Dino Buzzati şi Mircea Eliade decât cu Cezar Petrescu.
În ceea ce priveşte Oraşul cu fete sărace, remarcabil este faptul că încă de la prima sa carte autorul a găsit tonul. Povestirile prefigurează – s-a mai spus – seducătorul roman Un port la răsărit, publicat la distanţă de numai un an, în 1941. Este vorba de aceeaşi atmosferă de pierzanie dintr-un mic oraş de provincie, aşezat între stepa nesfârşită şi Limanul Nistrului. Identificăm în aşezarea nenumită în carte vechea localitate românească Cetatea Albă, disputată de-a lungul istoriei de tătari, moldoveni, turci şi ruşi (şi aflată în momentul de faţă în componenţa Ucrainei). Când şi-a scris Radu Tudoran cartea, Cetatea Albă aparţinea românilor, care o redobândiseră în 1918 (şi o vor pierde în 1940, pentru a o mai deţine apoi doar trei ani, între 1941–1944). Întreg spaţiul basarabean recuperat de la sovietici exercita o adevărată fascinaţie asupra românilor, printr-un mod de viaţă somnolent şi lasciv, rezultat al influenţei slave. Indolenţă sau spirit contemplativ? Sărăcie sau nepăsare faţă de bunurile lumeşti? Promiscuitate sau senzualitate liberă? Incapacitate de acţiune sau vocaţie metafizică? Era greu de dat un răspuns de către un scriitor format înr-o Românie occidentalizată. Dar atracţia faţă de un „dincolo” misterios persista (o regăsim şi în romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu).
Radu Tudoran, sensibil la mister, atras de aventură, nu-şi pierde totuşi luciditatea explorând acest spaţiu, nu devine patetic şi nu alunecă în exotism. Arma sa secretă este umorul, acelaşi umor înalt-filosofic care îl determina pe Balzac să-şi supraintituleze imensa colecţie de drame Comedia umană. Scriitorul ştie să vadă, ca puţini alţii, comedia nefericirii omeneşti. În povestirea de la care s-a împrumutat titlul întregului volum este descrisă ingenioasa capcană de fete concepută de un bărbat fluşturatic, Marinică, şeful depozitului de lemne din oraş. Într-o localitate cu multe fete frumoase şi sărace, care suferă toată iarna de frig, el are grijă ca soba să duduie zi şi noapte în locuinţa sa, ceea ce le atrage irezistibil pe domnişoarele insuficient încălzite de sobele alimentate cu stuf din casele părinteşti. Una singură, Mura, rezistă tentaţiei, dar Marinică, întâi prăbuşit sufleteşte, ca un îndrăgostit romantic, relansează asediul şi nu se lasă până când şi ea îi cedează.
Sunt şi situaţii în care tragedia prevalează. Am putea considera, de exemplu, povestirea Mamocica o farsă tragică. Bărbatul „beteag” şi imobilizat în pat asistând la dezmăţul zilnic al soţiei lui, care practică un fel de prostituţie entuziastă la domiciliu, este de compătimit, dar protestul lui repetat, culminând cu denunţarea soţiei pentru spionaj, are şi ceva hilar.
Toate povestirile, inspirate dintr-o lume în care ai zice că nu se întâmplă nimic, ca în târgurile de provincie ale lui Sadoveanu, au subiecte tari, nu lipsite de elemente senzaţionale. După fiecare s-ar putea face câte un film (în genul filmelor bazate pe nuvelele lui William Somerset Maugham). Există multă epică în această carte de debut a unui foarte talentat prozator. Dar există, mai ales, un stil atrăgător, datorită căruia „vezi” tot ceea ce-ţi povesteşte autorul:
„În spre nord, la câţiva kilometri de la aerodrom, sunt dealuri mărunte, peste care apasă greu cerul cenuşiu. Dincolo de ele perdeaua ploii ascunde cu desăvârşire orice mişcare. Ieri, între două margini de nori se ridicase departe într-acolo un balon captiv. Se zbătuse câteva minute în aer şi apoi fusese repede tras jos, de teama balaurilor de pe cer. A fost singura mişcare peste dealurile acelea, care de atunci s-au învăluit în tăcere.
Acuma, pe neaşteptate, dintr-acolo, din întunericul ploii răsar escadrilele de asalt, una după alta. Douăzeci de avioane zăpăcite de neguri, luptându-se cu ploaia care le împinge parcă în jos, făcându-le să se hârjâie cu burta de pământ.
Le urmărim uimiţi zborul neliniştit.
Deasupra aerodromului, aripile se leagănă, făcând semne de înţelegere, apoi deodată formaţia se rupe şi avioanele risipite acoperă cerul cu croncănitul lor metalic. Unul câte unul pe rând, coboară şi alunecă lin pe pământ. Au fuselajul albastru şi aripile galbene ca puful bobocilor ieşiţi din găoace. Se aliniază pe o latură a aerodromului, două, trei, patru. Celelalte vin la aterizare, unul după altul, glisând graţios pe o aripă.
Şi deodată, spre şirul de sălcii se produce ceva neînţeles. E ca şi când o pasăre rănită s-ar fi zbătut cu disperare în aer.
– A căzut un avion! strigă cineva alături.” (Aerodromul de la Şura Mică).
Volumul Oraşul cu fete sărace a rămas multă vreme (mai bine de şaptezeci de ani) nereeditat şi lumea a început să-l uite. Spre deosebire de celebrul său frate, Radu Tudoran nu s-a adaptat din mers la situaţia survenită în România după cel de-al Doilea Război Mondial.
„După 1947 – povesteşte scriitorul, într-un interviu acordat Marinei Spalas şi publicat în „Contemporanul”, nr. 15/ 1992 – am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliţă în coaste. N-am socotit că era o nedreptate, faţă de felul cum mergea treaba; puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam lui Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici nu eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră...”
Condamnat la uitare – aşa a sunat sentinţa dată de regimul comunist scriitorului Radu Tudoran. Dar pedeapsa (oricum nedreaptă) n-a fost executată decât temporar.
(Prefaţă la volumul Oraşul cu fete sărace de Radu Tudoran, în curs de apariţie.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara