Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Capcanele şi magia absolutului de Gina Sebastian Alcalay


Nu, nu am de gÎnd să recurg la definiţii filozofice ale noţiunilor de absolut şi relativ sau să invoc pe acelea de timp şi spaţiu în teoria lui Albert Einstein, intrată după cum e bine ştiut, în patrimoniul fizicii moderne. Voi menţiona doar că nici acestă din urmă teorie, nici altele avînd la bază ideea relativităţii nu au putut împiedica, în planul practicii sociale recrudescenţa diferitelor întruchipări ale tendinţelor absolutiste.

Căci ce este fundamentalismul religios, ce au fost regimurile totalitare şi dictatoriale dintre care majoritatea s-au prăbuşit sub ochii noştri după ce au lăsat în urma lor milioane de victime, decît entităţi bazate într-o formă sau alta pe ideea de absolut ce nu comportă şi nu admite nici un fel de restricţii, rezerve, limite, contraziceri?

Absolutul există „în sine”, neraportat la nimic altceva, el înseamnă perfecţiune, totalitate, integralitate (de unde şi denumirea de sisteme integriste), el exclude interdependenţa fenomenelor şi faptelor de viaţă, exclude comparaţia şi opoziţia şi, înainte de toate, dubiul, duşmanul de moarte al vocaţiei integriste.

Istoria a cunoscut monarhii şi tiranii absolute, fervoarea religioasă şi profană intolerantă, tot felul de dogme fanatice şi adevăruri absolute în numele cărora s-au produs şi încă se mai produc cele mai cumplite carnagii.

Am găsit într-un eseu mai vechi intitulat „Despre tot şi nimic” (titlu care-mi aminteşte de acela al unei cărţi a lui Jean D’Ormesson care a făcut oarecare vîlvă în Franţa, „Presque rien sur presque tout”) un pasaj semnificativ în care Mordehai, evreul, îi vorbeşte în umbra spînzurătorii tiranului Haman: „Să te închini în faţa unei puteri nemăsurat de tiranice care nu lasă loc nici unui singur fir de praf să curgă în direcţia contrarie alunecării tuturor firelor, unei dorinţe atît de absurde de putere încît ar ucide orice frunză ce nu ar îngălbeni în aceeaşi zi de toamnă, unei atît de mari pofte de adevăr absolut încît nu ar admite nici un singur «poate» (...) ar însemna a te lua drept măsura unicului”.

Acelaşi lucru se poate afirma despre oricine îşi urmează cu obstinaţie, cu îndărătnicie, o vocaţie, reală sau imaginară, axîndu-şi monoman, aproape ascetic, existenţa pe o singură idee, o singură preocupare, un singur ţel major, rupte de toate conexiunile existente şi, nu mai puţin, de toate considerentele care guvernează o morală umanistă. Prea multă vreme ne-am legănat cu iluzia că fundamentul religios este egal exclusiv cu cel islamic. Toţi fanaticii sînt prin definiţie nişte exaltaţi malefici, nişte exageraţi monstruoşi care nu cunosc sau, mai bine zis, nu acceptă decît un unic adevăr hipertrofiat – al lor înşile. În Israel, asasini ca Baruch Goldstein şi Igal Amir, nu numai personaje devenite emblematice precum Bin Laden sau cele provenite din rîndurile teroriştilor palestinieni, întruchipează ideea unei asemenea anormalităţi monstruoase a cărei misiune funestă se reclamă direct de la Dumnezeu. Dar oare preşedintele Bush cînd afirma, în democratica Americă: „Cine nu este cu noi, e împotriva noastră” nu ilustra o mentalitate fundamentalistă bine cunoscută nouă?

Nu-i mai puţin adevărat însă că setea de absolut rămîne adînc încrustată în natura umană. Mulţi dintre noi simţim nevoia imperioasă de a crede cu tărie în ceva ce ne transcende, condiţionîndu-ne echilibrul interior, de a ne devota fără precupeţire unui ideal, unei idei-forţă, unei viziuni sau unei persoane. În definitiv, orice pasiune devoratoare, absorbantă, obsesivă, repliată asupra ei însăşi şi (uneori fără acoperire în realitate) conţine aspiraţia spre absolut: aceea a lui Icar, a vechilor martiri creştini, a misticilor de toate confesiunile, a Apostolilor Binelui şi Fericirii universale, a nobilului Don Quijote, a alchimistului lui Balzac din „Căutarea absolutului” (a ştiinţei supreme), a profesorului Unrat din romanul lui Heinrich Mann, a unor personaje memorabile ieşite din pana unui Somerset Maugham sau Camil Petrescu (Ladima, Ştefan Gheorghidiu) şi, mai presus de toate, a unei galerii de mari eroi shakespearieni, de la Othello pînă la Regele Lear.

Şi, dacă absolutul înseamnă, cum spuneam, exagerare, ieşire din „normalitate”, ce altceva este subita exaltare, acel violent simţămînt de fericire prin nimic justificat cu care te trezeşti uneori, aşa într-o bună dimineaţă, cînd ceva din sufletul tău pare să se avînte către înălţimi, gata să spargă toate zăgazurile, cînd o voluptate aproape insuportabilă a plăcerii de a trăi îţi scaldă pe neaşteptate întreaga fiinţă ce caută cu disperare un punct de reper din realitate asupra căruia să-şi reverse această forţă, acestă bucurie debordantă? Şi ce altceva sînt acele subite porniri, cînd, în cuvintele unui personaj literar, te pomeneşti visînd la „o noapte de neuitat, în care toate nebuniile să fie permise, în care să ţi se angajeze întreaga viaţă, în care toate legile să fie date peste cap şi din care să iasă la suprafaţă doar marile freamăte ale iubirii, prieteniei şi fidelităţii?”

Dacă tentaţia absolutului ne proiectează în extazul sferelor celeste ce sfidează modesta condiţie umană sau ne aruncă, dimpotrivă, în genune, în hrubele întunecate ale unor atrocităţi spirituale în care sălăşluieşte subumanul – simţul relativităţii ne ajută să ne întoarcem pe pămînt: vindecaţi de marile dezamăgiri, despovăraţi de iluzii, pătrunde în meditaţia asupra vieţii un strop din amărăciunea Ecleziastului. Este experienţa faustiană a celui ce, după ce a trecut prin felurite încercări, ştie să devină mai înţelept, mai potolit, mai puţin orgolios, mai împăcat cu sine însuşi – bob de sare, fir de iarbă, particulă aruncată în imensitatea Universului, la a cărui splendoare încearcă să participe cu modesta-i contribuţie.