Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Captivităţi nelămurite de Marius Miheţ

Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2016, 184 pag.

Până acum, la debutul său în proză, Radu Niciporuc s-a refugiat în spatele tălmăcitorului. Cunoscut hispanist, el s-a remarcat prin frumuseţea traducerilor din operele unor scriitori precum Isabel Allende, Carmen Posadas, Eduardo Mendoza şi Julio Cortázar. Notoriu rămâne însă Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna. Pe cel din urmă îl şi frecventează până la un punct în volumul său de proze scurte intitulat aparent suprarealist Pascal desenează corăbii.

Influenţa magistrului spaniol e hotărâtoare. Căci Ramón nu s-a impus doar prin magnetismul compoziţiei şi expresivităţii, cât al inovaţiei, mizând pe o formă de avangardism în care distingem tensiunea desprinsă din alunecarea imaginaţiei în faptul banal. În fond, Ramón e un avangardist fără avangardă, pentru că el refuză radicalismul şi proclamă buna reaşezare a lumii fără a o zgâlţâi temeinic, ci doar a o redimensiona prin piruete lexicale şi bule comice. Moderat, cu alte cuvinte, în opţiunea reprezentării, ibericul scrie proze scurte pe care le numeşte greguerías (zarvă nedesluşită). Bunăoară, Dana Diaconu traducea, într-un articol mai vechi din România literară, câteva asemenea greguerii: „sifon: apă cu sughiţ”, „florile soarelui sunt oglinzile de buzunar ale soarelui”. Coroborate cu felul spaniolului de-a vedea lumea ca „realitate laterală”, lucrurile încep să capteze sensuri mai largi şi din textele debutantului român. E de-nţeles, de vreme ce însuşi Marquez recunoştea influenţa imaginilor în proză botezate de Ramón Gómez în urmă cu 100 de ani greguerii – „cel mai inteligent gen”, aşa le cataloga autorul Veacului de singurătate. Dincolo de toate, obsesia lui Ramón, ca şi a lui Niciporuc, este să trăiască viaţa evitând convenţionalul.

Într-un excelent eseu dedicat romanului scriitorului spaniol la apariţia târzie în limba română, Ion Pop nota că omul este pierdut „doar pentru logica seacă a realului”. Povestirile lui Radu Niciporuc evită ariditatea reluării stăpânind limbajul cu dexteritatea cu care găteşte. Cunoaşte bine ingredientele textului, marinează cu siguranţa expertului sertarele memoriei şi lasă la dospit atât cât trebuie aluatul realităţii. Experienţa inginerului electronist de pe navele lumii alimentează multe şi mărunte episoade memorabile, dibuind mereu între iluzii nelămurite şi drame sulfuroase.

Celălalt model, recunoscut, de altfel, în povestirea Marinarul din Şumen, este maestrul prozei marinăreşti, Joseph Conrad. Numai că Radu Niciporuc nu investeşte în impresionismul locvace, ci mai curând în notaţiile diluate în reverii cu ticăit proustian. Din proza impresionistă, Niciporuc păstrează linia roşie a evenimentului ce fisurează ordinea realităţii. Breşa rezultată se desface apoi în artere decorate cu soluţii mixte, de respiraţie sud-americană. În acest sens, povestirea ce deschide volumul este şi cea mai izbutită. Delfinii prezintă întrun stil cuceritor misterul dispariţiei şi salvării unui transfug african, angajat provizoriu ca gunoier pe vas. El se aruncă în apele mării şi reapare în compania delfinilor. Fireşte că, la prima vedere, anecdotica domină discursul. Doar că stilul, cum spuneam, dă adevărata carnaţie. E limpede din capul locului că naratorul, fără îndoială un alter ego al autorului, pune preţ pe învelişul contradictoriului. Naratorul personaj „mestecă între pleoape” realitatea anestezică, iar observaţia lui depăşeşte rigoarea banalităţii. Despre „lunganul” african spune că „la el totul era strâmb” şi că păşeşte „cu mişcări descompuse şi fracţionate”. Dacă ceilalţi văd în gest o tentativă de sinucidere, finalul cu veselia africanului din „roiul de delfini” spune altceva. Meditaţiile naratorului deturnează atenţia de la deschiderile magice, interogând opţiunile celui ajuns victima propriilor alegeri – o categorie tot mai răspândită de indivizi ce poartă pe chip „urmele unei nefericiri fără nume”. Toate cele opt povestiri din volum prelucrează asemenea detectivistică lipsită de stridenţe. În Delfinii, Radu Niciporuc jonglează cu gregueriile lui Ramón, lăsând ambiguitatea să provoace imaginile înregistrate pe retină. Nu în ultimul rând, tensiunea dramatică este repede scufundată în ape tonice, anulând gravitatea. Aşadar, povestirile din Pascal desenează corăbii sunt variaţiuni pe tema nelămuririi. Fiecare proză activează un buton al memoriei ce va derula imaginile unor întâmplări şi indivizi ce lasă în urma lor ceva incert. Numai această categorie o reţine naratorul.

Încolo, tentaţia lui Radu Niciporuc devine alertă în preajma istoriilor cu cel puţin două dimensiuni. Provocarea majoră pentru cei ce aparţin deopotrivă pământului şi mării vine din felul cum gestionează fiecare dintre aceste spaţii, totodată forme ale captivităţii. Sensul din Delfinii înspre o atare direcţie virează. Necesitatea de-a ieşi din viaţa nelămurită, fără dimensiuni, adică a evada din captivitatea alegerii greşite. Delfinii salvează/însoţesc barbarul ce confundă nava civilizaţiei cu una a libertăţii. Tot drama unui transfug aciuat pe vas ne întâmpină şi în Don’t kill me, my friend. Din nou, naratorul, tot inginer electronist, trădează pasiunea lui pentru complicităţi cu astfel de personaje dezavantajate. Numai că intrusul se face repede util, lăsând în urmă ostilităţile echipajului. Indiferent de şansă, însă, captivul rămâne la condiţia dintâi. „Ca un animal hăituit”, el trebuie să părăsească cabina-închisoare devenită casă legitimă odată cu plecarea „stăpânului” la finalul contractului. Prizonieratul ghinionului revine într-o lume fără scăpare, cumva nemişcată, unde speranţa are termen de garanţie. Un bănuţ cafeniu reconstituie trecutul tot mai inconsistent al celui aflat pe vas. Fericirea uscatului rămâne o himeră reactivată cu fiece debarcare. Întoarcerea navigatorului menţine intactă trauma inadaptatului, la fel neîncrederea în proiectul familiei. În 12 ani, Mirela îi lasă moştenire acestui Ulise ratat o nouă trădare şi confirmarea resemnării. Nicăieri un punct fix, doar o banală pată din cabină şi concursul de poveşti al echipajului – refugii şi simulacre ale normalităţii.

Povestirea ce dă titlul volumului avansează într-o direcţie ce îmbină naraţiunile de până acum. În sensul că personajele nu mai par pasagere, ci este tot mai limpede că ele fac parte dintr-un proiect unitar. Astfel încât volumul poate fi citit şi ca o novella sau un roman fragmentat din care lipseşte sudura reală pentru a-şi câştiga eticheta. Alături de ciocnirea civilizaţiilor şi mesajele indistincte ale realităţii, povestirea asimilează în plus conflictul dintre doi comandanţi de vas obsedaţi să scape de previzibil. Pe de-o parte, căpitanul Pascal secondat de Abdul, mâna lui dreaptă, un creştin african, de cealaltă căpitanul Emmanuel, preocupat să contrapuncteze acţiunile rivalului. La mijloc, naratorul, acelaşi, trebuie să distingă între poveştile despre dependenţă: faţă de civilizaţie, etnie, religie şi libertate. Exotismul dialogului şi imposibilitatea lui provoacă mai mult când Pascal se îndrăgosteşte de Odille, în faţa căreia avantajul livresc sucombă, cum se întâmplă de obicei în vecinătatea mitului viu. Marinarul din Şumen este o nouă etapă pentru naratorul aflat mereu în ipostaza unei poziţii unice, dacă nu etnice, atunci profesionale. Şi aici atitudinea celui care ştie bine psihologia şefului câştigă încrederea cititorului. Căpitanul norocos Pencov suferă, ca toţi cei din poziţia lui, de un deficit „real sau imaginar de autoritate”. O escapadă la bordel şi cheful violent al echipajului creează neplăceri cu poliţia portuară, însă totul se reglează cu o remiză bahică. În Pânda, un contrabandist închipuit de pe vas confundă legalitatea cu viclenia umilă, sfârşind prin a trăi drama unei culpabilităţi fără sens. Frapieră cu capac restituie consecinţele unei întâlniri interzise cu o contrabandistă şi şantajul inspectorilor portuari. Finalul, poetic, ca şi în alte povestiri, exclude inserţia fantasticului brut. Ascensorul este o metaforă a epuizării. Un lift defect face ca urcuşului pe scări să-i corespundă tot atâtea provocări. Speranţa din urmă, tot nedesluşită, anunţă că şi captivitatea într-un trup şubred îşi conservă legăturile exterioare prin simţuri ce par dintr-o altă dimensiune.

După ce-a înconjurat lumea în câteva rânduri, Radu Niciporuc scrie despre cât de mică este ea. Pretutindeni ne întâmpină semnale triste, deseori melancolice, ce ascund captivităţile nelămurite de care nu se poate desprinde călătorul. Semn că, oricât ai relua experienţa realităţii, ea rămâne intactă. Un debut electrizant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara