Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Captură de război de Cristian Teodorescu


Vestea că vin ruşii a fost mai îngrozitoare decît apariţia lor în oraş. Trimişii Antihristului jefuiseră şi violaseră pe drumul lor prin Moldova, ca într-o ţară ocupată. Prin oraşe se mai abţineau ruşii, dar la ţară, unde nu-i vedea nimeni, se zicea că făceau prăpăd. Dacă apucau să se îmbete, violau şi vacile din grajduri, înainte de a le pune la fript. Nu scăpau de ei nici babele uitate de Dumnezeu. Armata română nu îndrăznea să le facă nimic noilor aliaţi. Nici nu mai avea cu cine: trupele fuseseră trimise să-i urmărească pe germani, pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de Naţiunile Unite. Jandarmii de prin sate primiseră consemn să nu-i provoace pe ruşi. Unii se împuşcaseră singuri de ruşine. Cei care încercaseră să păstreze ordinea, în pofida consemnului, fuseseră ucişi pe loc de soldaţii Armatei Roşii. În Bucureşti ruşilor li se organizase o primire fastuoasă, ca eliberatori, şi se spunea că mareşalul Antonescu ajunsese pe mîna lor, cadou din partea autorităţilor române.

Un prim tren militar rusesc, tras de două locomotive, a trecut prin gară spre Constanţa fără să oprească. Din cel de-al doilea s-au dat jos noii aliaţi. Nebărbieriţi, murdari de pe drum şi înfometaţi au invadat oraşul. Se pişau pe unde nimereau şi cereau hleba peste garduri. Au golit prăvăliile cu rublele lor roşii şi la bordelul din deal se aşezaseră la coadă. Erau atît de mulţi încît fetele nu făceau faţă, chiar dacă mai primeau şi cîte doi odată în camerele lor. După şase ore nesfîrşite, locomotiva eşalonului a început să şuiere. A scos mai întîi o chemare care s-a lungit aproape un minut, urmată de un semnal luminos trimis spre cer de un plutonier. Veneau ruşii în fugă de pe unde întîrziaseră. Cei care se îmbătaseră cumplit erau aduşi de după umeri de cei care se ameţiseră mai puţin.

Antihriştii aveau totuşi un Dumnezeu - poliţia lor militară, personificată de un tînăr căpitan şi de cîţiva soldaţi. Căpitanul a intrat în restaurantul gării şi l-a golit imediat, cu pistolul în mînă. Un soldat uitat de camarazii lui printre mese a ieşit din cîrciumă în patru labe. S-a ridicat în picioare pe peron. După cîţiva paşi a căzut din nou. L-au luat de pe jos întîrziaţii care veneau de la bordel. Locomotiva a şuierat din nou. De astă dată mai scurt. Întorşi din oraş la această chemare erau nişte soldaţi cu ochi alungiţi pe care-i aduceau în spate tătarii, chiar dacă nu înţelegeau ce vorbeau. Căpitanul poliţiei militare s-a făcut că nu-i vede. Ultimul care a apărut pe peron a fost un rusnac blond, sublocotenent, care mîna de la spate, cu patul puştii, o femeie, ca pradă de război. Cînd căpitanul poliţiei militare l-a somat să lase femeia în pace rusnacul i-a spus zîmbitor că îşi găsise nevastă. El era cel care îşi pierduse în bombardamentele de la Odesa soţia care vorbea româneşte! Căpitanul şi-a scos pistolul şi i-a spus din nou să-i îngăduie femeii să plece. Cu acelaşi zîmbet pe faţă rusul cel blond a îndreptat puşca spre şeful poliţiei militare. Căpitanul l-a împuşcat cu trei gloanţe. Cu unul l-a nimerit în cap şi cu celelalte două în piept. Apoi a făcut semn soldaţilor din cel mai apropiat vagon să-şi ia camaradul mort în tren, iar femeii să plece. După ce eşalonul a pornit spre Constanţa, tînărul şef al poliţiei militare ruseşti a cerut un tălmaci. Singurul care s-a oferit a fost Ion chelnerul, care ştia ceva ruseşte. "Armata sovietică nu avea nimic cu populaţia civilă, dar în glorioasa ei luptă eliberatoare nu putea ierta nici măcar greşelile propriilor ei soldaţilor." Cu de la el putere, chelnerul a adăugat la megafon că civilii ar fi făcut bine să se ţină mai la distanţă de noii aliaţi, dacă puteau.