Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Caragiale şi lumea lui de Simona Vasilache

Cartea despre care scriu nu e nici nouă, nici veche, nici clasată, nici clasabilă. Plină de evocări, purtând date din primele decenii de după 1900, dar având imprevizibile atingeri cu prezentul. Actuală, în orice caz, în ciuda aparentei ieşiri din uz. Exact cum e Caragiale.

Vorbesc de Amintiri despre Caragiale, volumul recent lansat, în a doua lui ediţie, apărută la Humanitas, de Ştefan Cazimir. Pasiunea profesorului Cazimir pentru eternul Caragiale nu mai are nevoie de prezentare. Aici, în carte, cel care, spune Ştefan Cazimir în prefaţă, a făcut, prin existenţa sa, concurenţă operei este reconstituit în omenescul lui plin de farmec, printr-un cor de voci unele ilustre, altele care nu ne mai spun, azi, mai nimic: Agârbiceanu, Archibald (Gh. Rădulescu, ziarist în vogă, în epocă), Paul Bujor, Marius Bunescu, Luca I. Caragiale, Al. Davila, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ioan D. Gherea (fiul lui C. Dobrogreanu- Gherea), Octavian Goga, Dimitrie Gusti, G. Ibrăileanu, Şt. O. Iosif, Ioan I. Livescu, Ecaterina Logadi, C.I. Nottara, Cincinat Pavelescu, Horia Petra-Petrescu, N. Petraşcu, Radu D. Rosetti, Vintilă Russu- Şirianu, M. Sevastos, Ion Slavici, D.I.Suchianu, Ion Suchianu, A. Toma, V.A. Urechia, Al. Vlahuţă, Paul Zarifopol.
Mărturisesc că, împinsă de curiozitate, m-am dus drept la A. Toma. Cel căruia Caragiale îi alesese, pe la sfârşitul secolului XIX, pseudonimul, publică, în 1951, în Viaţa românească, un text care, dincolo de lauda de sine, evocă revelioanele la Gherea şi şotiile care colorau gazetaria de zi cu zi. Una dintre falsele scrisori ale lui Caragiale către o redacţie, reprodusă integral, se încheie cu un premonitoriu qui vivra, verra. Caragiale n-a mai trăit să vadă ce s-a ales de Toma. Cu atât mai bine pentru el...
În aceeaşi Viaţă românească, la începutul anilor ‘60, Ecaterina Logadi îşi scrie amintirile despre tatăl dispărut de jumătate de veac. Emoţionantă e scena în care descoperă în Mateiu, cu care s-a certat toată viaţa, un scriitor: „Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu; e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit şi nu mai pot să-l scap!” (p. 144).
Ioan D. Gherea, crescut într-o familie în care se cita din Caragiale (nici mai mult, nici mai puţin!), evocă întâmplări de la concerte şi frica lui Caragiale de incendiu în teatru. Victor Eftimiu spune o întâmplare la mâna a doua, povestită de Vlahuţă. Delavrancea le citise, celor doi, nuvela Paraziţii. În miez de noapte, după lectură, Caragiale se înfiinţează la Vlahuţă, speriindu-l zdravăn. Sursa răului nu era vreo nefericire în familie, ci pretenţia lui Delavrancea că ce a scris e... literatură. Textul lui Vlahuţă, din La gura sobei, antologat şi el în volum, e deja canonic. Caragiale, spune confratele de-o viaţă, cum nu se poate mai frumos, e „unul din puţinii oameni cu care aş vrea să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă.” Peste numai un an, Caragiale trecea pragul eternităţii.
Zarifopol, un alt mare prieten, publică, în Adevărul literar şi artistic, o evocare la douăzeci de ani de la moarte, în care-l vedem pe Caragiale fumând compulsiv, în ziua de iunie când avea să dispară (neverosimil, spune Zarifopol), optzeci de ţigări. Pe creierul lui perfect alcătuit, după comentariul medicului legist, arterioscleroza se aşezase fără milă. Şi totuşi, în ciuda biologiei, Caragiale tăcând o noapte întreagă, cât Zarifopol l-a priveghiat, este de neconceput. Că el, în spirit, nu va tăcea un secol şi, iată, un an, este o altă poveste.
Mă mai opresc la maestrul epigramei, Cincinat Pavelescu, cel care i-a atras atenţia lui Caragiale cu dibăcia lui la rime... imposibile. Pe Caragiale l-a văzut „în seri neuitate” ca pe o „fântână luminoasă”, as al paradoxului, susţinând azi una şi mâine alta, cu egală vervă, fiindcă în artă contează numai talentul, tendinţele sunt amănunte. E cunoscut episodul în care Caragiale face, în cele din urmă, statornică bună impresie unei mătuşi a soţiei, izolată la o moşie din Prahova. Spune mult despre jocul sofisticat cu aparenţele, violul bunei cuviinţe şi răscumpărarea prin spirit pe care le practica, într-o veşnică pornire de a lua prin surprindere, nenea Iancu. Cel care-şi arată, în volumul din care am dezvăluit pe sărite, o mie de feţe. De citit şi de recitit, pentru hazul, şi omenescul, şi anecdota, şi lecţia de viaţă, şi esenţa, şi spuma. Pentru Caragiale, şi pentru lumea lui. Nemuritoare şi veşnică ispită.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara