Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Caragiale şi noi de Nicolae Manolescu


În 1903, comentînd O scrisoare pierdută, Pompiliu Eliade credea că piesa „a îmbătrînit puţin pe alocuri” şi că va avea soarta celor ale lui Alecsandri: „...În douăzeci de ani, va fi poate nevoie, pentru a o înţelege, de a recurge la memoriile bătrînilor şi, în cincizeci de ani, la cărţile de istorie.” Au trecut de două ori pe atîţia ani şi lucrul nu s-a întîmplat, deşi el a mai fost anunţat o dată, şi mai aproape de noi, şi nu de către oricine, ci de către E. Lovinescu şi Paul Zarifopol. Oare ce explicaţie se poate da acestui diagnostic greşit? Nu (sau nu doar) una strict literară, cum am fi ispitiţi, mai ales că e vorba de un scriitor şi de criticii săi. („Caragiale, scria Pompiliu Constantinescu în 1935, are o dublă intuiţie a individului: a categoriei lui sociale şi sufleteşti. Această sinteză constituie rezistenţa operei lui.”) Nu o eroare de apreciere artistică este neapărat la mijloc. Mai degrabă este o neînţelegere a obiectului satirei caragialiene din comedii şi din schiţe. Această neînţelegere vine de departe şi traversează toată critica literară şi socială a secolului XX. Am semnalat-o în editorialul de acum două săptămîni cînd am susţinut că teoria maioresciană a „formelor fără fond” nu numai n-a fost infirmată de istoria noastră modernă, după cum gîndesc aproape toţi comentatorii, dar a fost confirmată, atît după 1918, cît şi după 1989. E destul să facem distincţia între principiile burghezo-liberale de după Revoluţia Franceză, care au transformat filosofia şi practica politică din întreg Occidentul european, şi instituţiile pe care tînărul stat român de după divanurile ad-hoc le-a împrumutat, ca să ne dăm seama că nu spre cele dintîi îşi îndreptase tirul Maiorescu, ci spre cele din urmă. La rîndul lui, Caragiale va rîde pe seama comportamentelor, mentalităţilor şi vocabularului unei lumi care trăia, fără să ştie, în plină parodie a liberalismului, nicidecum pe seama liberalismului ca atare. Confuzia o făcea, printre primii, Ibrăileanu, cînd, în Spiritul critic în cultura română, îl învinuia pe Caragiale de a fi atacat exclusiv revoluţionarismul şi niciodată reacţionarismul, de a fi fost un adversar „încă mai fără milă” decît Eminescu al liberalismului (ca şi cum „să-şi vază de trebile ei, Europa” ar fi o idee liberală), ţinuta predilectă fiind la amîndoi aripa rosettistă a partidului, considerată de critic „întrupare a curentului mai înaintat, mai democratic” şi el dă ca exemplu disputa parlamentară pe tema revizuirii Constituţiei, din „anul de graţie 1883”, cum îl numeşte Caţavencu, acela pentru care prototipul istoric ar fi chiar C.A. Rosetti.

Să recitim o pagină din Caragiale, chiar aceea care-i oferă lui Ibrăileanu premisa tezei sale, şi care nu este din piese ori din proză, ci dintr-un articol, Politică şi cultură. Caragiale susţine că în loc ca statul nostru, „tînăr” şi „improvizat”, din epoca lui Cuza şi Carol I, să fie „rezultatul natural al societăţii”, s-a întîmplat ca „societatea să fie produsul artificial al statului.” Şi iată pasajul principal: „Neavînd aşadar pe cine să-i impună lui reforme, se gîndeşte el mereu la dînsele; neavînd o societate, care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale, cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră ş...ţ că va face să rezulte de la dînsul o societate.” Este exprimată, puţin diferit de Maiorescu, teoria junimistă a „formelor fără fond”. E cazul să ne întrebăm ce anume din acestă analiză, a inversării raportului firesc dintre statul şi societatea burgheză, nu este pe deplin caracteristic epocii lui Maiorescu şi Caragiale, dar şi epocii noastre de tranziţie. S-ar părea că procesul este acelaşi şi că, din nou, problema nu este de a combate, de a ironiza, făcînd din ele subiect de studiu politologic ori de operă literară, acele principii liberale, capitaliste, la care am revenit după comunism, ci doar instituţiile, unele cu totul false, altele doar imperfecte, a căror formă au luat-o, încă o dată, la noi principiile. Ne uităm în jur şi vedem lumea lui Caragiale într-o versiune încă mai urîtă; remarcăm peste tot comicul devenit grotesc; şi rîsul, încă foarte vesel uneori al lui Caragiale, ne îngheaţă pe buze. „Ce lume, ce lume!”, exclamăm împreună cu Tipătescu.

Mai e nevoie să găsim argumente pentru actualitatea autorului Scrisorii pierdute? Ea ne sare în ochi şi nu se poate să nu ne mirăm de orbirea lui Pompiliu Eliade, de la articolul căruia, de acum o sută de ani, am pornit. Avem noi oare nevoie de memorii sau de istorii ca să-l înţelegem pe Caragiale?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara