Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Caragiale povestit de Troţki de Mircea Iorgulescu


Două sînt cele mai radicale şi mai spectaculoase interpretări ale operei lui Caragiale ivite în România după anul 1989, dar nici una dintre ele nu este un produs al noilor timpuri. Ambele aparţin unor autori care nu mai erau în viaţă la acea dată.

Amîndouă sînt recuperări sau, poate mai exact, redescoperiri ale unor texte care pînă atunci nu putuseră circula public în România din motive politice. Autorii lor sînt rusul Lev Davidovici Bronstein, cunoscut sub numele de Lev Troţki, şi românul N. Steinhardt. Fuseseră, ambii, nişte eretici în raport cu statutul şi condiţia lor iniţiale. Ambii proveneau din familii evreieşti înlesnite, de moşier cel dintîi, de înaltă burghezie citadină celălalt. Ambii erau firi exaltate, spirite neliniştite şi efervescente, ambii erau cultivaţi şi poligloţi, ambii erau jurnalişti şi eseişti foarte înzestraţi, ambilor destinul le-a fost fracturat de comunism în varianta lui stalinistă.

Primul s-a convertit la revoluţionarism teoretic şi practic, a îmbrăţişat apoi credinţa bolşevică, a devenit unul dintre stîlpii sistemului sovietic, a fost creatorul Armatei Roşii, a intrat apoi în conflict cu Stalin, care se autoproclamase şi se făcuse totodată acceptat ca gardian al ortodoxiei comuniste, sfîrşind prin a fi asasinat în exil din ordinul acestuia. Al doilea, în tinereţe cosmopolit şi occidentalizant, s-a apropiat apoi de gînditori tradiţionalişti şi chiar naţionalişti, a trecut vreme de peste patru ani prin închisorile comuniste din România de după al Doilea Război Mondial, s-a convertit în detenţie la creştinismul ortodox şi apoi s-a călugărit, sfîrşind ca monah la o mănăstire din Maramureş.

Amîndouă interpretările, şi a lui N. Steinhardt, şi a lui Lev Troţki, fuseseră deja publicate înainte de 1989, dar în afara României, una în Franţa, în 1975 (în româneşte, într-o revistă de exil, sub pseudonim1), cealaltă în Rusia, mai întîi în 1913 şi apoi în 1926 (în limba rusă, iar prima dată tot sub pseudonim, într-o gazetă din Kiev2). Amîndouă au rămas necunoscute în România pînă în ultimul deceniu al secolului trecut.

Amîndouă se întemeiază pe una şi aceeaşi scriere a lui Caragiale, comedia în patru acte O scrisoare pierdută.

Amîndouă fac din această piesă de teatru expresia deplină a «caragialismului», ca dimensiune specifică a lumii româneşti.

Pentru una dintre ele, cea a lui Lev Troţki, caragialismul, aşa cum este întrupat în O scrisoare pierdută, este eminamente satiric şi defineşte în eternitate lumea politică românească şi spiritul său iremediabil corupt. «Absenţa totală de principii, înşelătoriile vulgare, corupţia voioasă a moravurilor şi şantajele abile sînt elementele constitutive ale politicii şi moralei guvernanţilor României aşa cum sînt ele zugrăvite în Scrisoarea pierdută", susţine Lev Troţki.

Pentru cealaltă, interpretarea lui N. Steinhardt, caragialismul este de natură esenţial religioasă şi «Decodează» ortodoxismul neţărmurit al spiritului românesc. Piesa lui Caragiale, ca de altfel întreaga lui operă, se afirmă în eseul lui N. Steinhardt, conţine «un secret», anume că «lumea românească e altă lume decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blîndeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii».

Amîndouă interpretările, în sfîrşit, recurg din nevoi de coerenţă la energice remodelări ale acţiunii piesei şi ale profilului personajelor.

Pentru N. Steinhardt, principalul adulter din O scrisoare pierdută nu există, iar coana Joiţica, Zoe, care se împarte în piesă între soţul «venerabil» şi amantul «cocoşel», este pentru exeget un fel de veselă sfîntă a iertării, o Preacurată Fecioară care «iartă rîzînd».

Relaţiile adulterine din comedia lui Caragiale, atît cele de primplan (Tipătescu-Zoe), cît şi cele evocate în filigran (istoria despre „scrisorica de amor" folosită de Agamiţă Dandanache pentru a-şi asigura realegerea în Parlament) sînt estompate pînă la dispariţie şi în interpretarea lui Lev Troţki, la rigoare putîndu-se totuşi presupune că vor fi fost condensate aluziv într-un generalizant fragment de frază («corupţia vioaie a moravurilor»).

* * *

Foarte condensată este de altfel însăşi interpretarea lui Troţki: încape, toată, pe o singură pagină de carte3 . Aparent, Caragiale este evocat doar în treacăt şi numai ca argument cultural specific pentru mai buna înţelegere a unui personaj real întîlnit de Troţki în Dobrogea, la Mangalia, Simeon P., preşedintele consiliului general şi aspirant la funcţia de prefect.

Cum Simeon, fost acrobat internaţional de circ sub numele „Simeon Universul", în prezent „om politic influent", este şi publicist, Troţki citează începutul unui editorial scris de preşedintele Consiliului general pentru propria gazetă. Editorialul lui Simeon se referă la un discurs ţinut la Constanţa în 1908 de Take Ionescu, cînd gruparea acestuia s-a despărţit de conservatori şi s-a prefăcut în partid, Partidul conservator-democrat. „Am fost la Paris, la Londra, la Copenhaga, la Chicago, la New York, la Roma şi în alte oraşe ale lumii. Am avut ocazia să-i ascult pe Mazzini, pe Adelina Patti şi pe Gladstone. I-am văzut pe Franz-Joseph, Umberto şi Felix Faure; m-am dus sub Statuia Libertăţii şi sub Turnul Eiffel. Nimic şi nimeni nu m-a impresionat însă mai mult ca Take Ionescu" - începea editorialul lui Simeon, fostul acrobat de circ devenit om politic, citat de Troţki. Retorica lui Simeon îi aminteşte acestuia de Caragiale şi de personajele din O scrisoare pierdută, de aceea probabil în corespondenţa lui Troţki urmează o succintă prezentare a autorului şi a piesei lui.

„ In comedia lui clasică O scrisoare pierdută (titlul e dat în română, nota mea, MI), strălucitul scriitor satiric român Caragiale, mort anul trecut, a biciuit moravurile politice româneşti, la fel cum a făcut Gogol în Rusia, în Revizorul, cu cele ale birocraţiei ruseşti. Absenţa totală de principii, înşelătoriile vulgare, corupţia voioasă a moravurilor şi şantajele abile sînt elementele constitutive ale politicii şi moralei guvernanţilor României aşa cum sînt ele zugrăvite în Scrisoarea pierdută - scrie Troţki după ce reproduce începutul editorialului scris de Simeon P.

In acelaşi stil economic şi auster se face apoi o descriere a personajelor principale din comedia lui Caragiale, în optica lui Lev Troţki acestea fiind Caţavencu şi Farfuridi. Nimic despre familia Trahanache, Zoe şi Zaharia, nimic despre Tipătescu, nimic despre Agamiţă Dandanache, nimic despre Pristanda sau despre Cetăţeanul turmentat. Numele lor nu sînt menţionate de Troţki. Nu se menţionează nici că în O scrisoare pierdută sînt îmbinate pînă la fuziune intriga electorală şi cea amoroasă, elementul unificator fiind corupţia. „Nae Caţavencu, avocat, director şi editor al ziarului Răcnetul Carpaţilor, fondator şi preşedinte al cooperativei enciclopedice Aurora Economică Română şi Take Farfuridi, avocat, membru al comitetului permanent, al comitetului electoral, al comitetului şcolar, al comitetului agricol şi al altor comitete şi comisii sînt doi escroci - unul pe scară mare, celălalt pe una mică - , Krepcinskii şi Raspliuevii din Parlamentul român, iar numele lor au devenit epitete curente in discuţiile politice" - la atît se reduce rezumatul făcut de Troţki.

Dacă un „rezumat" poate fi totuşi socotită prezentarea celor două personaje. Troţki nu ştia româneşte, iar atunci, în 1913, cînd a fost el în România şi a descoperit că pentru înţelegerea lumii de aici nu există „cheie" mai bună decît opera lui Caragiale, „O scrisoare pierdută" nu fusese tradusă nici în ruseşte, nici în vreuna din celelalte limbi pe care le ştia fostul şef al Sovietului din Sankt-Petersburg. Este de aceea foarte probabil că despre Caragiale şi comedia lui îi va fi vorbit C. Dobrogeanu-Gherea, pe care Troţki îl cunoscuse cu ocazia acestei călătorii în România şi căruia îi face un lung şi foarte elogios portret într-una din corespondenţele trimise ziarului kievean. Atît de puternică va fi fost impresia făcută de Gherea lui Troţki, încît îşi aminteşte de el şi în eseul autobiografic Viaţa mea4, în legătură cu voiajul făcut în 19121913 în Balcani. „Luna pe care am petrecut-o în România m-a legat de Dobrogeanu-Gherea şi a consolidat pentru totdeauna prietenia mea cu Racovsky, pe care îl cunoşteam din 1903. Dobrogeanu, revoluţionar rus din anii 1870-1880, se oprise în România, „trecînd", în ajunul războiului ruso-turc; împrejurările l-au făcut să rămînă aici. Cîţiva ani mai tîrziu, sub numele de Gherea, compatriotul nostru a dobîndit o mare influenţă, mai întîi asupra intelectualilor români, apoi asupra muncitorilor înaintaţi. Critica literară întemeiată pe viaţa socială a fost domeniul principal în care Gherea a format conştiinţa de avangardă a intelectualilor români. Pornind de la chestiuni de estetică şi de morală individuală, conducea la socialismul ştiinţific. Majoritatea oamenilor politici din România, din aproape toate partidele, au trecut în tinereţea lor printr-o scurtă şcoală de marxism sub conducerea lui Gherea. Ceea ce nu i-a împiedicat de altfel, în anii lor de maturitate, să ducă o politică de banditism reacţionar" - îl evocă Troţki pe Gherea în autobiografia din 1930.

Să fi fost oare acea „scurtă şcoală de marxism" şi un util antrenament pentru viitoarea „politica de banditism reacţionar" a foştilor socialişti?! Oricum, Troţki nu avea de unde să ştie că într-o scrisoare din 1905 Caragiale îi reamintise lui Gherea de trădările ucenicilor acestuia în materie de socialism. „Ai făcut în România -îi scria Caragiale prietenului său -mulţi socialişti şi n-ai putut păstra nici unul; şi singur pe mine nu m-ai putut face socialist, şi eu singur ţi-am rămas şi-ţi voi rămînea
credincios".

Fapt e că la 1913 lui Troţki „banditismul" îi apare ca principala caracteristică a vieţii politice româneşti, indiferent dacă protagoniştii trecuseră sau nu printr-o ucenicie socialistă. Pentru el, viaţa politică din România constă într-o violentă confruntare între „bande politice, care sînt numite aici partide". Nu există nici principii de apărat, nici diferenţe de programe practice, „fiecare clică aspiră la putere şi o neagă adversarilor săi". Cu cît „partidele dominante", afirmă Troţki, au mai puţine principii de apărat şi cu cît diferenţele de programe practice sînt mai puţin perceptibile, cu atît „competiţia dintre ele este mai feroce, pentru că obiectul asprei lor rivalităţi este prada, mana publică". Insă bugetul Statului nu e doar o pradă, este şi principalul instrument de asigurare prin corupţie a puterii. „Nu există altă ţară în lume în care corupţia, sub toate formele sale, să aibă tot atîta greutate ca în politica românească" şi de aceea, observă Troţki, „în România, nu există intelighenţie politic şi moral independentă".

Este ceea ce, crede Troţki, a intuit Caragiale prin crearea personajelor Caţavencu şi Farfuridi. „Cele trei partide româneşti de guvernămînt sînt impregnate de spiritul lui Caţavencu şi Farfuridi. Triumful final al acestor specimene politice a fost însă celebrat cu partidul takiştilor: oameni fără trecut şi nici viitor, dar cu pofte mari, ei pretinseră să fie recunoscuţi de Stat." Mai mult, Caragiale însuşi, „impetuosul cenzor al moralei takiştilor", cum îl numeşte Troţki pe autorul Scrisorii pierdute, s-a alăturat „pe neaşteptate" acestora.

O raliere care l-a făcut pe Carp, „bătrînul şef al conservatorilor, un înrăit reacţionar romantic, dar un om de onoare în felul lui", să-l interpeleze uluit pe Caragiale şi să primească de la acesta un răspuns încă mai uluitor. „Cine ar fi putut să prevadă" - exclamase Carp, întîlnindu-l pe Caragiale pe trotuarul gării din Ploieşti - „că voi trăi suficient de mult ca să te văd pe dumneata, Caragiale, în rolul lui Caţavencu!". Fără să tresară, Caragiale îi răspunsese prompt: „Haide, hai. Eu, Caţavencu?! Glumiţi! Caţavencu e Take Ionescu, respectatul meu şef. Eu, la nevoie, eu sînt Farfuridi...". După care, îşi continuă Troţki relatarea anecdotei, Caragiale, care povestea «cu plăcere» acest dialog, adăuga întotdeauna: „Pînă acum încă mai credeam că există o persoană inteligentă în România şi că persoana aceasta e Carp. Dar este evident că şi el face parte dintre cei care iau politica în serios.".

In acest sens îi reaminteşte lui Troţki preşedintele Consiliului general din Mangalia de personajele lui Caragiale „Un specimen naţional"5 îl numeşte Troţki pe Simeon, menţionînd că după o seară petrecută „agreabil" în compania lui, înţelege mai bine „moravurile politice româneşti şi pe cel care le-a descris, Caragiale". Invîrteli şi aranjamente, fiindcă deşi Simeon este „la cuţite" cu prefectul, el a închiriat poliţiei locale un imobil pentru care ia o chirie de trei ori mai mare decît se cere în mod normal pentru aceeaşi suprafaţă, dar şi teorii de ordin general în spiritul Caţavencu şi Fafuridi. Simeon este de pildă convins că viitorul României este ameninţat de femei. Femeile din România, îi explică el lui Troţki, sînt frumoase şi deloc inaccesibile, de aceea „orice politician, avocat, funcţionar doreşte să o aibă pe cea mai bună". In consecinţă, ei toţi „cheltuiesc dublul sau chiar triplul a ceea ce cîştigă", iar rezultatul este „haosul total al Statului".

Iar la Ploieşti Troţki constatase că în România pînă şi o fîntînă publică fusese nevoită să se supună exigenţelor politice naţionale. Construită în Grădina publică din oraş, fîntîna avea un bazin de fontă ţinut în spate de un Atlas. Mitologicul personaj era, desigur, înfăţişat nud. Cum însă într-o parte a Grădinii publice se găsea sediul partidului conservator, iar în cealaltă sediul celui liberal, statuia lui Atlas fusese construită în aşa fel încît să se poată roti în jurul propriei axe. In funcţie de cine se afla la putere, Atlas era întors cu faţa către guvernamentali şi cu dosul către opoziţie.