Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de critică literară:
Caragiale, un scriitor pentru toate timpurile de Antonio Patraş

Cunoscut publicului larg mai cu seamă prin cronicile sale de film din „România literară“, Angelo Mitchievici e şi un scriitor talentat, un critic de gust şi un cercetător de calibru greu, specialistul numărul unu în interpretarea literaturii şi artei decadente de expresie românească (şi nu numai).
Profesor la Universitatea din Constanţa, Mitchievici şi-a însuşit încă din primele sale studii (Explorări în comunismul românesc, Mateiu Caragiale. Fizionomii decadente) o metodă de interpretare de tip istoriografic, bazată pe recursul la documente, metodă care deschide literatura către nişte contexte multiple (socio-culturale, antropologice, mentalitare etc.) şi care îndeamnă totodată la o hermeneutică secvenţială, pe fragmente, menită a spulbera iluzia mincinoasă a continuităţii, atât de dragă îndeobşte comentatorilor autohtoni ai fenomenului literar. Literatura noastră reflectă însă, privită global, dinamica unei modernizări sincopate (vezi studiile adunate în volumul Cultura faliei şi modernitatea românească, Institutul European, 2014).
După radiografierea cvasicompletă a decadentismului românesc, fenomen corelat procesului de sincronizare cu literatura şi arta Occidentului, în studiul de faţă Angelo Mitchievici pleacă de la premisa că opera lui Caragiale tatăl poartă şi ea amprenta unei sensibilităţi decadente, finseculiste, retruvabilă peste ani, la alt diapazon estetic (unul „mai pur”), în scrierile fiului său, Mateiu. Iar istoricul receptării operei caragialiene, care în posteritate nu-i înţeleasă ca operă de observaţie realistă, ci de transfigurare vizionară („Simt enorm şi văz monstruos”), demonstrează fără echivoc că sensibilitatea aceasta decadent-estetizantă nu e deloc străină spiritualităţii româneşti, asimilată mai totdeauna, în chip reducţionist, unei presupus „sănătoase” mentalităţi ruralist-pastorale, ce reclamă refuzul civilizaţiei urbane şi, implicit, recluziunea în natură.
Pornind de la reflecţia lui Giorgio Agamben din Qu’est-ce que le contemporain? (2008), dar şi de la studiul mai vechi al lui Jan Kott despre Shakespeare, Mitchievici ajunge la concluzia că opera comediografului român „te scoate în afara timpului nu numai al lumii lui Caragiale, dar şi al propriului tău timp”, întrucât ceea ce îl face pe Caragiale „contemporanul nostru” ar fi mai ales „capacitatea de a reda privirii” prin opera sa „umbrele timpului” actualizat prin lectură. Interpretările operei caragialiene se dovedesc astfel la fel de adevărate şi de false deopotrivă, de vreme ce evidenţiază inevitabil o „valoare adăugată”, în raport cu obiectul decontextualizat al interpretării. În anii ’50, spre exemplu, s-a vehiculat oficial imaginea unui Caragiale antiburghez şi antijunimist, imagine contrazisă în dialogul lor epistolar de către tinerii „cerchişti” Radu Stanca şi Ion Negoiţescu, care identificau în substanţa comicului din piesele dramaturgului „măreţia tragicului”. Un capitol aparte consacră Angelo Mitchievici filmului realizat de Lucian Pintilie în anii ’80, De ce trag clopotele, Mitică?, exegetul relevând faptul că interpretarea regizorului mizează pe subversivitatea antitotalitară şi pe o exagerare vădită ce se constituie „într-o antimetafizică fondată pe un principiu de exorbitare şi deriziune”, enormitatea şi monstruosul devenind „expresiile unei stilistici identitare în încercarea de a regla distanţa faţă de Centru”.
Dată fiind apoi „complexitatea întrebuinţării clişeului şi ponderea substanţială pe care o are acesta în opera lui Caragiale”, reflecţia lui Angelo Mitchievici se focalizează asupra conceptului de „simulacru”/ „umbră”, din perspectiva căruia sunt analizate conexiunile scrisului caragialian cu kitsch-ul şi cu literatura de consum. Din acelaşi unghi privind lucrurile, criticul refuză să vadă în autorul Scrisorii pierdute un precursor al literaturii absurdului, cât timp anxietatea „constituie un efect de lectură tardiv, o valoare adăugată operei”, valoare care nu este „nici cea a sensibilităţii contemporanilor lui Kafka şi nici a contemporanilor lui Caragiale”. Mitchievici nu e de acord cu exagerările în interpretare şi tinde să dea dreptate unor exegeţi precum Monica Lovinescu, Ioana Pârvulescu sau Dan C. Mihăilescu, care au evidenţiat „normalitatea şi nu excepţionalismul”, re-descoperind un Caragiale de dinaintea experienţei totalitare, adică un Caragiale „om al cetăţii” şi al intimităţii burgheze.
Funcţionând ca un adevărat turnesol în raport cu fantasmele noastre identitare, pe care le neutralizează ironic, lumea lui Caragiale se vădeşte a fi, în ultim resort, o simplă reprezentare fără conţinut, menită a reflecta cu fidelitate gustul şi sensibilitatea interpretului însuşi. Fiind el însuşi un scriitor de nuanţă decadentă, amator de specularităţi ex-orbitante, Angelo Mitchievici evită ispita actualizării neavenite şi ne propune un Caragiale de belle époque, adică un Caragiale al timpului său. Un timp în care şi autorului cărţii de faţă i-ar fi plăcut să trăiască.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara