Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Care roman? Care istorie? de Horia Gârbea

Colocviul de azi se desfăş oară la numai cîteva zile de la împlinirea a 400 de ani de la intrarea în eternitate a lui William Shakespeare. Nu a fost romancier, dar a combinat magistral istoria şi ficţiunea în plăsmuiri literare inegalabile. A „dramatizat” cronicile lui Hall şi Holinshed, istoriile lui Plutarh şi mitologia greacă. N-a practicat romanul, genul s-a inventat mai tîrziu. Dar putem porni de la observaţia că, aşa cum la Shakespeare practic totul e istorie, orice roman de valoare mai mare sau mai mică vorbeşte despre istorie.

Dar care istorie? E vorba de istoria trecutului, a unui prezent al acţiunii care se transformă rapid în trecut, dar şi despre viitorul care devine, pînă la urmă istorie. Citeam în adolescenţă, într-un roman SF al lui Vladimir Colin, că un personaj din viitor s-ar fi născut în „Statele Unite ale Europei”. Personajul a devenit, între timp, unul istoric. Celebrul roman Fahrenheit 451, distopia lui Ray Bradbury din 1953, nu s-a tradus în româneşte pînă în 1989. Pentru că vorbea de un viitor care tocmai se desfăşura şi devenea istorie, dar una încă neconvenabilă celor care participaseră direct sau indirect la incendieri de cărţi.

Se potriveşte titlul lui Däniken Amintiri despre viitor schimbat în Previziuni despre trecut.

Paradoxul este că un roman, cu cît vorbeşte mai precis despre un prezent al scrierii sale, este, sau devine foarte rapid, un roman istoric, unul care expune foarte exact, detaliat, în cunoştinţă de cauză faptele şi oamenii unui trecut apropiat, mai depărtat, tot mai îndepărtat. Mă refer la istorie în sensul larg, incluzînd şi istoria „mare” şi pe cea „mică”. Romane precum Moromeţii sau Delirul a căror acţiune s-a petrecut în timpul vieţii şi sub ochii autorului, au o puternică notă de roman istoric atît prin faptele experimentate direct de acesta, cît şi prin cele la care nu a avut acces decît prin documentare, dar cu care a fost strict contemporan.

Pentru noi, ambele aceste cărţi sînt în primul rînd opere de relatare istorică, la fel ca Ultima noapte... a lui Camil Petrescu. În acest din urmă roman, partea de reconstituire a primelor zile din Marele Război, subiectivă desigur, dar plină de adevărul unui personaj ce poate fi identificat destul de exact cu autorul, este mai interesantă decît cea sentimental-mondenă care însă, şi ea, poartă pecetea istoriei.

Se poate spune că romane ca Întunecare sau Ultima noapte... sînt mai „istorice” decît Fraţii Jderi sau Neamul Şoimăreştilor pentru că, teoretic, autorii au avut acces nemijlocit la realitatea epocii şi şansele de-a o fi relatat cu acurateţe după natură sînt mai mari.

În aria romanelor istorice intră şi mistificarea istorică. Scopul este, uneori, de a mări atractivitatea acţiunii în contextul unei epoci trecute în care evoluează credibil personajele istoriei „adevărate”. În romane de Alexandre Dumas apar personaje reale care au marcat istoria, precum regele Franţei, Ludovic al XIII-lea, şi apoi fiul său, Ludovic al XIV-lea, soţia celui dintîi, Anna de Austria, şi cardinalii Richelieu şi Mazarin, cărora li se atribuie în cadul intrigii multe acţiuni posibile, dar aproape sigur fictive. Alături de ei, vine în primplanul unor romane un personaj real, dar cu existenţă puternic ficţionalizată: Charles Ogier de Batz de Castelmore, Comte d’Artagnan. În sfîrşit, alături de ei, au o pondere semnificativă în naraţiuni personaje complet fictive ca demonica Milady de Winter sau Planchet, valetul lui d’Artagnan. Alte personaje istorice au existenţă sigură, dar identitate incertă precum Eustache Dauger de Cavoye care ar fi fost, dacă el o fi fost, „Omul cu Masca de Fier”. După Voltaire şi Dumas, acela ar fi fost fratele geamăn identic al regelui Ludovic al XIV-lea. După alţii ar fi fost tatăl adevărat al lui Ludovic al XIV-lea, acesta născîndu-se cam „miraculos”, după 23 de ani de căsnicie infertilă a părinţilor săi.

Mistificările „istorice” ale lui Dumas şi ale altora, se petrec însă în limita faptelor consemnate istoric. Oricît de eroici, d’Artagnan şi amicii lui nu-i pot salva de la moarte pe regele Carol I al Anglei şi nici pe favoritul său, ducele de Buckingham, asasinat cu 21 de ani mai înainte.

Însă istoria merge mai departe şi tehnicile romaneşti evoluează.

Cu totul altfel stau lucrurile în romane precum The Plot Against America (2004) de Philip Roth în care trecutul e voit deformat. În romanul lui Roth, personajul principal e însuşi Philip Roth, copil (născut ca şi autorul său în 1933). Iar familia sa e persecutată de regimul preşedintelui antisemit Charles Lindbergh care l-a învins, în alegerile din 1940, pe F. D. Roosvelt. Aici personaje reale au destine fictive, inclusiv autorul.

Mistificarea voită a istoriei are uneori scopuri ideologice, partizane. Acest fapt poate fi atribuit nu doar unor romane precum Cronică de familie de Petru Dumitriu sau Zăpezile de-acum un veac de Paul Anghel, cel înzăpezit în 10 volume, ci şi unor best sellers mondiale precum Fatherland (1992) de Robert Harris, roman care începe în 1964, la aniversarea a 75-a a lui Adolf Hitler, care cîştigase războiul mondial cu 30 de ani înainte. Interesant este că şi în Fatherland apare Charles Lindbergh, aici ambasador al Statelor Unite ale Americii în Al Treilea Reich. Romane ca Volk ohne Raum (1926) de Hans Grimm sau Die Hengstwiese (1937) de Werner Bumelburg au putut fi scrise din convingere, dar ele au fost utilizate ca instrumente de propagandă.

Chiar şi la noi, înainte de a fi livrat ideologiei din Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, publicul român citea cu plăcere, în limba maternă, un roman la care am avut acces şi eu, Anillin (Anilină) de Karl Aloys Schenzinger, cu o ideologie complet opusă celei bolşevice şi care a văzut lumina tiparului la Berlin în 1937 şi la Bucureşti în 1941, la Editura Gorjan.

Romanul este o istorie, în sensul de naraţiune, dar şi în sensul de „ştiinţă care studiază trecutul”, cum afirmă dicţionarul. Numai că ideea de trecut este mai complexă la roman. Ea cuprinde trecutul la care autorul nu a participat şi îl cunoaşte din alte relatări, cel la care autorul a participat sau putea să participe ori să-l cunoască nemijlocit, prezentul autorului, dar care pentru cititor este trecut, un trecut cu fapte care nu s-au produs, deşi ar fi putut să se producă, precum şi viitorul prezumat de autor, dar care pentru cititor este deja trecut. Jules Verne putea anticipa o călătorie spre Lună, pentru noi ea este un lucru demult realizat, un fapt istoric.

Mai poate apărea şi trecutul personajului în care acesta se întoarce cu experienţa prezentului. În romanul Viaţa începe vineri, de Ioana Pârvulescu este o scenă semnificativă. Personajul central se întoarce în timp cu 100 de ani, din 1999 în 1899, profitînd de cunoaşterea autoarei, prin studiu, a epocii respective. Spaţial însă, el rămîne în Bucureşti. Îşi întîlneşte acolo o tînără strămoaşă. Ea citeşte în original un roman care era – şi pentru ea – deja istoric (apăruse cu mai bine de 50 de ani înainte, la paşopt). Cititoarea e preocupată să găsească tălmăcirea cea mai potrivită a titlului: Vantiy Fair. Iar omul picat din 1999 îi răspunde natural, firesc, cu experienţa lui, mai bogată cu un secol: Bîlciul deşertăciunilor. Traducere isnpirată a lui Ion Frunzetti, cred.

Mi se pare o metaforă potrivită pentru a răspunde întrebărilor mele: Care roman? Care istorie? Acest răspuns este simplu: Orice roman, orice istorie.

Să ne întoarcem aşadar mulţumiţi la Shakespeare, cel care le-a înţeles pe toate. El ne învaţă că viaţa e plictisitoare ca o istorie repetată: Istorie repetată, plicticoasă / Izbind auzul unui adormit. (Regele Ioan, III. 4. 108.) S-o spunem deci o singură dată şi bine.

Comunicare prezentată la reuniunea de la Alba-Iulia, 7-8 mai 2016.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara