Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Carnavalesc şi totalitarism de Alex Goldiş

Norman Manea, Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul,
ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2013, 282 pag.

Originalitatea reflecţiilor lui Norman Manea despre totalitarismele româneşti (şi nu numai) a putut trece neobservată datorită stilului sobru şi plin de scrupule cu care ne-a obişnuit autorul. E evident, încă de la primele pagini ale eseurilor cu teme ideologice, că scriitorul îşi ia întotdeauna o mie de precauţii înainte să atace miezul ferbinte al problemei.

Această „încălzire” preliminară nu e doar rezultatul prudenţei şi al pedanteriei, ci mai degrabă o încercare vădită de „dez-ideologizare”: de renunţare la emfaza retorică şi la caracterul categoric care însoţesc de regulă subiecte atât de grave precum ascensiunea fascismului, viaţa în cotidianul comunist, angajarea scriitorului etc. E ca şi cum scriitorul s-ar scutura, sub ochii cititorului, de generalităţi pentru a-şi găsi tonul individual. Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul, reeditată recent, debutează, de aceea, cu mărturia „lehamitei de a spori clişeele suferinţei deja clasificate şi comercializate în repertoriul disidenţei est-europene”. Lehamitea de clişee a făcut din Norman Manea unul dintre cei mai nuanţaţi comentatori ai relaţiei scriitorului cu ideologia. Şi, totodată, unul dintre cei mai neînţeleşi. A fost posibil, astfel, să i se reproşeze în acelaşi timp (şi pornind de la aceleaşi texte!) radicalismul şi timiditatea opiniilor, lipsa de reacţie şi atacul prea prompt. E adevărat că trebuie ţinut cont de dubla receptare a volumelor lui Manea de după 1990: cea americană (occidentală), mai deschisă la chestiuni ideologice delicate, respectiv cea românească, unde degetul clarificator nu făcea decât să inflameze răni încă foarte recente. Dubla receptare a cărţilor lui Norman Manea a funcţionat adeseori ca turnesol, dând seama de diferenţa orizontului cultural dintre Est şi Vest.
Cu toate acestea, pentru cine caută adevăruri strigate la portavoce, Despre Clovni e o dezamăgire. În primul rând, pentru că nu va identifica aici niciun fel de atac furibund la adresa Holocaustului sau al Gulagului şi cu atât mai puţin la adresa personalităţilor care au cochetat, într-un anumit moment al carierei, cu ideologia lor. Nu sunt de regăsit, de asemenea, dintr-o pudoare amestecată cu scepticism, nici obişnuitele evocări ale atrocităţilor fasciste sau comuniste. Insistenţa prea vocală asupra uneia, observă Norman Manea, echivalează, în prea multe cazuri, cu pledoaria pentru cealaltă. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că particularităţile lor nu merită puse în relief: „Comunismul propunea un ideal generos umanist, de largă audienţă, şi utilizează o duplicitate strategică variată, mai subtilă, ceea ce explică, poate, măcar parţial, vârsta sa deja venerabilă şi forţa incomparabilă de penetrare. Nazismul a fost în acord cu sine când a făcut ceea ce a făcut, cei care l-au urmat, măcar în primele faze, l-au ales în cunoştinţă de cauză şi legal. Comunismul este, mai curând, în dezacord cu sine când se prezintă la un bilanţ al raportului proiect-realitate; un sistem care s-a impus prin forţă şi a obligat masele largi să-l urmeze”.
Mai surprinzător e, însă, faptul că Norman Manea nu face nici apologia democraţiei americane (deşi, poate, în comparaţie cu experimentarea totalitarismelor româneşti ar fi avut tot dreptul s-o facă!), preferând să-şi păstreze scepticismul. Ceea ce înseamnă că, mai mult decât să-l îndepărteze de ideologiile lor, fascismul sau comunismul au erodat scriitorului entuziasmul pentru orice fel de proiect social şi l-au făcut sensibil la „kitsch-ul politic” de pretutindeni. E şi motivul pentru care triumfalismul, „vivacitatea victoriei şi bucuria eliberării nu abundă în aceste pagini”.
În ce constă însă originalitatea reflecţiilor lui Norman Manea? În primul rând, în această insistenţă asupra caracterului carnavalesc al totalitarismului. Din perspectiva scriitorului româno-american, ceea ce individualizează totalitarismele de secol XX n-a fost atât dogmatismul ideologic, cât mai degrabă caracterul grotesc: complicitatea dintre cruzime şi spectacol, dintre ferocitate şi artificiu, reunite în metafora Dictatorului-Clovn (preluată de la Federico Fellini). Dictatura ultimelor decenii a fost „un pitoresc amestec de brutalitate şi farsă, de oportunism şi ideologie”. Ambiguitatea la toate nivelele este Răul fondator al totalitarismului, periculoasă tocmai din cauza caracterului său spectacular. De aceea, mai importantă decât colecţionarea atrocităţilor sau chemarea la ordine a victimelor i se pare autorului vânarea acestor bizarerii de circ ale Sistemului. Ciudăţeniile, paradoxurile, anomaliile groteşti trec înaintea arheologiei suferinţei. Norman Manea rescrie istoria comunismului cu un manual de teratologie în faţă; malformarea totală a organismului social se ghiceşte în viciile de conformaţie, în entorsele membrelor, în organele îngrămădite fără logică. În această ordine răsturnată, Primul Bolnav al ţării îi apare scriitorului drept singurul ins normal, capabil să transfere nebunia (sau, mă rog, caracterul duplicitar…) asupra întregii populaţii: „L-am privit, l-am putut vedea de la mică distanţă. Casa de Mode a Circului alesese, din cele trei sute şaizeci şi cinci de costume ale anului, travestiul potrivit. Salopetă muncitorească, din mătase groasă, de culoarea nisipului. O şapcă şifonată şi bleagă, trasă mult peste fruntea îngustă, până la sprâncene. Se mişca potolit. Nu ţipa. Părea calm, receptiv. Un mic magazioner. Nota într-un carnet ceea ce i se spunea. Toţi cei din jur notau, în carnete, ceea ce auzeau. Magazionerul părea foarte atent la tot ce spuneau aceşti domni instruiţi, eleganţi, paralizaţi de spaimă. Îi asculta în tăcere, aşa cerea sceneta din acea zi. Între toţi agitaţii din jur, părea singurul…normal. Singurul care îşi putea permite masca normalităţii”. Multe şi mărunte sunt paradoxurile („malformaţiile”) cotidianului comunist, reţinute în egală măsură în cărţile de ficţiune şi în eseuri, atât de omogene ca scriitură, încât s-ar putea confunda. Spiritul lui Norman Manea e de regăsit în identificarea absurdului totalitarist în detalii nesemnificative (benigne), de la gustul pierdut al unui biscuit din altă epocă până la publicarea bruscă a unei cărţi mult timp interzise. Semn, poate, că arbitrariul Puterii e arma sa cea mai insidioasă.
Chiar evenimentele cât se poate de concrete din biografia scriitorului, transpuse într-un discurs carnavalesc, plin de alegorii şi metafore, dobândesc un aer ireal şi absurd. Cu totul simptomatică în acest sens e relatarea întâlnirii cu securistul dinaintea plecării definitive din România: departe de a întruchipa brutalitatea Sistemului, el se prezintă ca un tânăr „inofensiv”, gata să pozeze pentru o clipă în admiratorul, de nu chiar în protectorul scriitorului contra taberei dogmatice. Întreaga întâlnire e grotescă prin amănunte (tânărului i se desprinde „nasturele de partid” de la pantaloni şi cere interogatului ac şi aţă) şi prin înscenarea stilistică: schimbul de replici al celor doi, plin de aluzii şi de codificări ideologice care de care mai complexe, urmează totuşi logica elementară a jocului de-a şoarecele şi pisica. Fac parte, toate aceste strategii livreşti, din – şi aici e de regăsit din nou amprenta gândirii lui Manea – rezistenţa prin parodie. Literatura nu poate răspunde politicului pur şi simplu prin „negarea solemnă, luându-l în serios” (şi, din păcate, asta n-au înţeles prozatorii „obsedantului deceniu”), ci prin caricaturizarea valorilor sale forte, prin „îngroşarea grotescă a derizoriului”.
Lipseşte această înscenare stilistică extrem de colorată din eseurile dedicate interbelicilor români. Recitit azi, după ce adeziunea lui Eliade la legionarism nu mai constituie un secret pentru nimeni, eseul Felix culpa, apărut în 1992, pare pedant şi cuminte. Mai interesantă e, în schimb, urmărirea prieteniei Eliade-Sebastian în Jurnalul celui din urmă, pe fondul ascensiunii extremismului românesc. Ambiguitatea relaţiei dintre cei doi i se pare lui Norman Manea „simbolică pentru tot ce a însemnat teroare şi speranţă, ambiguitate şi spaimă, laşitate şi şansă în relaţia evreu-creştin în Europa obscenului deceniu 1935-1945”. O ambiguitate trecută sub beneficiul de inventar al „compatibilităţilor” specific româneşti, care fac ca „cei răi” să poată coabita fără probleme de conştiinţă cu „cei buni”. E de discutat însă dacă „deliciile ambiguităţii, ale jocului estet, rafinat” – pandantul cultural al societăţii „compatibilităţilor” – sunt un dat esenţial al culturii române sau ele ţin mai degrabă de o strategie defensivă. Rămâne, adică, să ne întrebăm pe termen mai lung cât din ritualurile livreşti, la care însuşi Norman Manea a apelat în anii dictaturii ceauşiste, ţin, într-adevăr, de fizionomia literaturii române şi cât din ele sunt excrescenţe bolnave contra cenzurii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara