Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Carne şi vînt de Simona Vasilache


Amîndouă, la fel de inconsistente, menind a pustiu. Dincolo de orice statornicie a trupului. În sine, sau în spaţiu, în nesfîrşite, cronice deambulări.

Despre mişcările dezordonate, fîşii-fîşii, închise părelnic într-o ladă de zestre, scrie Bonciu cel încă tînăr, de dinainte de scandalurile romanelor, volumul lui de debut. Lada cu năluci, apărut în 1932 la Vremea, în 1000 de exemplare (cel peste care m-aplec e, trecut puţin de jumătate, numărul 506), semnate de autor, lîngă un portret al lui făcut de Alfons Walde (pictor, cu osebire, al munţilor din Tirol). Ca simplă, nevinovată - oare? - ironie, o Wikipedie nemţească, în limba în care Bonciu ar trebui să fie, cît de cît, cunoscut, transcrie titlul sus-pomenit ca Lada cu nuci (!). Practic, gospodăreşte. Bine i-ar fi prins, poate, lui Bonciu, în singurătăţile nebătute de pas omenesc, o pillatiană ladă de vie...

Închinarea de pe pagina de titlu e-o confesiune de copil al nimănui: "Nu am cui să'nchin această carte./ Tata-i mort la dreapta lui Adam,/ Mama mi-e aproape şi departe,/ Neamuri şi prieteni n'am.// Lada cu năluci a ta-i străine,/ Deci ridică-i tu capacul greu,/ Şi de voi putea renaşte'n tine/ Noaptea vei simţi sărutul meu." Speranţa, firavă, din fundul lăzii, veche de cînd lumea noastră cu pierzătoare curiozităţi şi păcate. Aceeaşi de care se leagă modernismul întreg, de la încrederea disperată şi dispreţuitoare în mon semblable, mon frčre, la viziunea lui Sebastian, bunăoară, a unui om tînăr cu povestea adevărată în mîini. Ce adevăr este acesta al lui Bonciu, nu ştim. Dăm, însă, la o parte calcul acoperind, elegant - sîntem în anii opacităţii cochete... -, uleiul lui Walde şi, ucenici la Sais, vedem, pasămite, strînsura, lăcătuită, a fiecăruia.

În opt părţi, din care una de tălmăciri, din afínii poeţi ai lumii. Un soi de introducere în metoda acestui expresionist care n-a făcut adepţi închipuie Cuvinte vii: "Cuvinte vii, ce'nşiruiţi parada/ Păunilor de soare mult orbiţi,/ Intraţi păunii mei! Intraţi în lada/ În care veţi muri înnăbuşiţi,/ În care poate vă va creşte coada,/ S'o resfiraţi în vremea care vine,/ Când viermii orbi vor sfâşia din prada/ Batjocurii ce va mai fi din mine." Curtate de poeţi de toată mîna, de la Barbu la Moşandrei, păsările Herei, Arguşi reduşi la decor, pot fi socotite, fastuoase, desfătătoare şi artificiale, embleme ale modernismului. Sclipind efemer, "în ritmul clipei care'n van a fost", şi consolînd-împungînd fiinţa cu lecţia frumuseţii cu cît mai evidentă, cu atît mai pieritoare.

Anotimpuri-le sînt un amestec, exploziv ca mugurii şi ca păstăile, de melancolie diafană şi damfuri grele, de carne rătăcită în mrejele vieţii îngereşti: "Dar mă cuprinde neputinţa'n ghiară,/ Când văd un stârv în zi de primăvară/ Şi simt un creator incoerent." (Amiază de April). Un creator incoerent e Bonciu însuşi, ciupind strune diferite, îmbinînd şi stiluri, şi stări de spirit. De pildă, Arşiţa e o ironie comică, jucîndu-se cu clişeele, abătute de oarecari nostalgii de prospeţime, ale vieţii la ţară: "Doi boi mărunţi şi leneşi... Un viţel.../ Din când în când adie vânt fierbinte./ Miroase-a lapte crud şi-a muşeţel.// O fată duce boii şi cuminte/ Dă Ťbună ziuať. Soarele rebel/ Îi vâră'n ceafă dinte după dinte." În schimb, în Marşul prin iarnă îl simţi pe Emil Botta, cu înscenări complicate, costume bogate croite pentru acelaşi şi acelaşi personaj: "Cu majestate de regină/ Moartea stă sus pe vârtej de hermină."

Acorduri şi arpegii au melodia bătăilor finale, repezită, trunchiată, ca munca unui pianist fără răbdare. Regrete, aceleaşi, ale fărîmei necuprinzătoare: "Şi ce puţin am spus în tot ce-am scris!/ În palidele foi din cartea'ntreagă,/ Zac ani şi ani din viaţa mea pribeagă." (Acorduri în surdină). Singura, amărîta statornicie la care un ducăuş, prin fire şi program, poate spera. Vagi şansonete de amor, adulmecînd părăsiri, într-o lume (şi convenţie) a iubirilor consumate puternic şi repede: "Şi plec cu presimţirea dureroasă/ Că niciodată nu vei şti cât preţ/ A pus rătăcitorul cântăreţ/ Pe ochii'n care s'a simţit acasă..." (Sărută-mi versul). Ceremonii trubadureşti, la căpătîiul unei patimi de carne. Şi de vînt.

Din tren e o însumare de scrisori fără adresă, cu sinceritatea răvaşului final: "Şi te-am privit blajin, cum numai noi/ Cei resemnaţi, putem privi norocul,/ Când potolim cu sufletele focul/ Şi curăţim pământul de noroi...// Şi-am renunţat, cum noi, pierduţii ştim/ Să renunţăm la'ndemnul împlinirii/ Când trecem întunerecul iubirii,/ Ca'n sfânta dimineaţă să murim." (Iubire tristă). Dacă ne gîndim la linia moartă, aceea pe care trage Sigismund, cel din închinarea de la Bagaj, înţelegem rostul acestui triaj de suflete. Unele ţin, altele nu, îngroşînd stratul de năluci. E destulă nobleţe în renunţarea lor, în alegerea de a nu lupta, mai bine decît de-a-şi pierde transparenţa, fineţea, devenind opace şi tari, sticlă de duzină. Mai bine, vaporoase, să se cruţe, în lada împăienjenită, dar de soi. Şi, răspunzîndu-i primei cereri de adopţie lirică, o dare în folosinţă a unui duh bolnav: "Primiţi-mă, necunoscuţii mei,/ Poate mă regăsesc în voi...// Mi-e sufletul o mare de puroi." (Singurătate). Suferinţe galbene, măcinînd matca sufletului, tăindu-i pofta, obosit, de-a se-nnoi.

În loc de epilog, explicînd de ce fuga îndoită, cu inima zdrenţe, e mai de folos decît orice rezistenţă, care tot acolo duce, povestea celor trei vipere care au poftit împărăţia lumii. Primele două, una ţinînd batjocura şi ura, cealaltă crima, pierd înfruntarea cu ultima: "ŤDestulť - a zis a treia. ŤCer domnia!/ Voi sclavelor, suiţi-mă pe tron/ Şi ca'n trecut, în clipa când ordon,/ Să-mi împliniţi porunca. - Sunt prostia!ť".

Dintre tălmăciri, din Rilke, Baudelaire, Schaukal, Klabund, Mühsam, Endre, Petzold, Spitteler, Beer-Hofmann, o reţin doar pe aceea la O, Doamne, ce-ai să faci, poate cea mai frumoasă din cîte i s-au dat căinării, de sine şi de Dumnezeu, a lui Rilke: "Ce-ai să te faci dac'am să mor?/ Dacă mă sparg? (Îţi sunt ulcior)/ Dacă mă sec? (Sunt băutură,/ Şi haină-ţi sunt, şi creatură)/ Prin moartea mea pierzi orice rost.// Vei fi lipsit de-un adăpost,/ Din care cald să te'npresoare/ Cuvintele ce le'nfirip.../ Din obositele-ţi picioare,/ A ta sandală de nisip/ Ce-s eu, cădea-va împreună/ Cu formidabila-ţi mantie,/ Şi ochiul tău blajin ce ştie/ Să mângâie obrazul meu,/ Mă va căta mereu, mereu,/ Şi va depune'n poala lui/ Stângi vitrege'n amurg de soare.../ Ce faci tu, dacă mă răpui?/ O, Doamne, ce-ai să faci? Mă doare..." Între duioşie şi descompunere, aceeaşi durere. Crudă şi călătoare. Cum simte carnea, cum umblă vîntul...