Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Cartea din ecran de Ioana Pârvulescu


Într-una din serile trecute, tot zapând cu hărnicie, am dat de un film de epocă şi am rămas la el. Scena care m-a reţinut e următoarea: un individ în redingotă, relativ tânăr, cu ceva pencilensian în figură, un soi de Uriah Heep, dacă vă mai spune ceva numele, antipatic şi ipocrit, părând scârbit de parcă ar fi înghiţit ulei de peşte, ţine un plic în mână. Pe un scaun, lângă fereastră, o frumoasă jună în floare, îmbrăcată într-o lungă rochie albă. Bărbatul rosteşte un discurs din care rezultă că ea i-a trimis o scrisoare de dragoste, pe care, iată că el, cavaler, i-o înapoiază, cu dragoste cu tot, nevând nevoie de nici una: nici de fată, nici de scrisoare, nici de dragoste. O îndeamnă să-şi găsească fericirea în altă parte, fiindcă el nu e în stare s-o iubească după cum merită o fiinţă aleasă ca ea. O să mă uiţi, spune bărbatul, o să te căsătoreşti cu altul. Ea oftează din când în când, cu ochii în pământ. Când, în fine, vorbeşte, îi spune (în engleză): ,|sta e viitorul pe care mi-l prevezi, Oneghin?" ,Da, Tatiana!" Abia atunci s-a făcut declicul şi mi-am dat seama că vedeam un film după Evgheni Oneghin, de Puşkin.

Adeseori ai ocazia să constaţi câte cărţi celebre şi pe care nu le-ai citit există pe lume, iar versul mallarméan ,...et j'ai lu tous les livres" mi s-a părut întotdeauna un simplu răsfăţ poetic. Cum pentru mine literatura rusă a început cu Gogol, Tolstoi şi Dostoievski, n-am avut nici ocazia, dar nici curiozitatea să citesc Evgheni Oneghin, carte care, de altfel, îmi lipseşte din bibliotecă. Mă întâlnisem însă adeseori cu ea, îmi era oarecum familiară, ca o persoană pe care o vezi uneori pe stradă, fără să ştii nimic despre viaţa ei: ba o arie din Ceaikovski, ba, în nu ştiu ce carte franceză, o trimitere la personajul Eugčne Onéguine, ba o comparaţie a unui personaj feminin cu Tatiana, ba o referinţă critică. Mai ştiam, din scrisorile lui Costache Negruzzi, că prozatorul nostru îl întâlnise în adolescenţă, la Chişinău, pe Puşkin, ,acest Byron al Rusiei", aflat acolo în exil, că poetul îl îndrăgise pe băiatul de 14 ani şi, deoarece vorbeau între ei ,franţozăşte", îi corecta greşelile. Şi mai ştiam că Puşkin moare cu zile, ucis într-un duel de cumnatul său.

Îndeobşte, se întâmplă să văd ecranizările după ce am citit cartea. Poate şi din cauză că dimensiunile locuinţei fac ca televizorul meu să fie găzduit în bibliotecă, în timp ce la alţii lucrurile stau invers, biblioteca e în televizor; mulţi, chiar studenţi la Litere, socotesc că dacă au văzut o ecranizare e ca şi cum ar fi lichidat socotelile cu cartea. De data aceasta am mers pe cealaltă cale, urmărind un film fără să ştiu nimic despre carte. Am privit aşadar pe micul ecran cum Oneghin o părăseşte pe adorabila adoratoare şi intră într-o sală de bal, unde îl întâmpină altă jună, veselă şi sprintenă, cu care el dansează cam pasional. Un bărbat ceva mai tânăr şi ceva mai simpatic decât Oneghin, pe nume Vladimir Lenski, îi priveşte cu multă gelozie de pe margine, la fel cum face, însă cu drăgălaşă resemnare, Tatiana. Se dovedeşte că fetele sunt surori, cea veselă - logodnică cu tânărul Vladimir, cea tristă - îndrăgostită de maturul Evgheni. Din cauza dansului, Lenski, care pare cam prostănac, îl provoacă la duel pe Oneghin, iar acesta, deşi nu vrea, îl omoară cu un foc de armă (perfect reglementar şi cu martori). Tatiana vede totul dintr-o pădure aflată lângă moara unde se înfruntă bărbaţii, fuge acasă şi-i dă, plângând, vestea, surorii sale. Oneghin pleacă. Mama Tatianei vede că logodnica ucisului se consolează repede cu un ofiţer care-i devine soţ, în schimb Tatiana plânge şi suspină după ucigaş. O mătuşă îi spune, de parcă ar fi citit Sex şi caracter de Otto Weininger avant la lettre, că o femeie e ori mamă, ori curtezană. ,Da, fetiţo, viaţa e aşa de crudă". Drept urmare fata e dusă cu forţa în nişte societăţi selecte, ca să i se găsească un soţ.

Trec mai mulţi ani şi iată-l pe la fel de antipaticul Oneghin, cu acelaşi zâmbet scârbit pe chip, intrând într-o altă sală de bal. O vede imediat pe Tatiana, într-o rochie de data asta roşie, şi la fel de frumoasă ca odinioară, în rochia albă. Vărul lui Evgheni i-o prezintă: ,Soţia mea!". Tatiana e impasibilă. Oneghin rămâne cu ochii la ea, o invită la dans, dar ea refuză, căci, spune, nu dansează niciodată. În nu prea multe secvenţe, filmul arată cum roata vieţii s-a întors, iar acum Oneghin suspină după Tatiana şi îi scrie scrisori înflăcărate. O urmăreşte pretutindeni, în sala de bal sau la patinoar, dar femeia e rece ca gheaţa pe care patinează. În fine, vine o zi în care cei doi au o explicaţie: nu, Tatiana nu e fericită, nu e mamă, nici curtezană, viaţa, mai crudă chiar decât îi spusese mătuşa, îi e pustie alături de bărbatul ei, generalul, pe care nu-l iubeşte. Ar da orice să mai fie cum era înainte. O doare sufletul că el a venit prea târziu, dar i-a jurat credinţă soţului ei. Care soţ îşi şi face, pe loc, apariţia. The end, numele actorilor, publicitate.

Filmul m-a lăsat nedumerită. Nu-l văzusem de la început şi nu ştiam ce pierdusem din el. N-am înţeles o mulţime de lucruri, între care, cel mai supărător era că nu puteam să-mi explic ce fel de personaj e Oneghin. Nu era clar nici de ce Lenski spune că între ei nu există cale de împăcare. O mulţime de lucruri abia sugerate, inclusiv gelozia bărbatului Tatianei, rămâneau, toate, deschise speculaţiilor. Am socotit deci că venise vremea să aflu şi eu ce e cu această carte şi am luat-o împrumut de la un prieten cu o bibliotecă mai bine dotată. Primul şoc: romanul e în versuri. M-am temut imediat ca, în secolul 21, această dramă scrisă în primele decenii ale secolului 19 să nu fie cumva ilizibilă şi să rămân, vrând-nevrând, doar cu filmul făcut după ea. Or, îndată ce am început să citesc mi-am dat seama că mă înşel şi n-am mai lăsat cartea din mână. Povestea în sine e cam aceeaşi, mai puţin patinoarul, replica weiningeriană a mătuşii şi gelozia generalului. Scenariul a fost aşadar relativ fidel, dar ce diferenţă uriaşă de accente! A doua surpriză: în carte, personajul cel mai cuceritor nu e nici Oneghin, nici Lenski, nefericitul logodnic, nici Tatiana, nici Olga, sora mai mică, ci naratorul însuşi, care se amestecă peste tot şi comentează fiecare episod. Original este şi că-şi face, cu artă, notele de subsol. El, bardul, cu o biografie care se suprapune perfect peste a autorului însuşi, are grijă să-şi prevină cititorul că, în schimb, ,Oneghin nu sunt eu". Îşi manifestă făţiş preferinţa de povestitor pentru sora mai mare şi mai tristă, care nu seamănă cu eroina din toate poveştile la modă. Ritmul e de baladă modernă (în buna traducere a lui Ion Buzdugan), tonul e încărcat de umor şi spirit ludic. E dinamic şi antrenant. Există o gamă a diferitelor tipuri umane din societatea rusă de la începutul secolului 19 de un realism fără cusur şi un comentariu acid la adresa ,lumii bune", a academicienilor, a Dicţionarului Academiei Ruse etc. Povestea romantică e mereu subminată de câte o sarcastică remarcă realistă. În plină dramă amoroasă Tatiana-Oneghin, la masa festivă, bardul constată că plăcinta a fost, din păcate, ratată, fiind excesiv sărată. Iată cum se strecoară Puşkin în povestea lui Oneghin, înşirându-i lecturile: ,Citi pe Gibbon şi Rousseau, / Manzoni, Herder şi Chamfort, / Madame de Stael, Bichat, Tissot, / Citi pe scepticul Bayle, / Pe prodigiosul Fontenelle, / Şi dintre-ai noştri pe câţiva ş...ţ Şi almanahuri şi jurnale, / Coloane de morală pline, / Unde mă-njură şi pe mine...". În fine, a treia surpriză, personajele masculine: Oneghin e un Don Juan cinic, plin de farmec, deloc scârbit, dar adesea cuprins de plictis. Nu mai are răbdare cu ,Manifestările migrenii, / Cu nervii fetelor, leşinuri" şi e ,Sătul de lacrimi şi de chinuri". Iar Lenski, departe de a fi un tânăr cam sărac cu duhul, e un romantic pursânge: ,Frumos, şi tânăr, şi poet, / Lui Kant discipol, interpret. ş...ţ Cu negrul păr adus pe spate, / Cu foc vorbea de libertate". Cei doi sunt buni prieteni şi egali, în ciuda unei diferenţe de vârstă semnificative, tocmai de aceea ,trădarea" lui Oneghin, în fond un capriciu, e socotită de june impardonabilă. În fine, o ultimă surpriză a fost să descopăr, la începutul capitolului al 8-lea, că Puşkin vorbeşte şi despre exilul său în Moldova, cel rămas şi în Scrisoarea VII de Negruzzi. (În paranteză fie spus, O alergare de cai datorează tonul cu totul special, romantic cu contrapunct ironic-realist, lui Puşkin).

Filmul nu a păstrat din toate acestea nimic. Pierderea cea mare este umorul. Replici schematizate, o poveste de dragoste siropoasă şi nişte personaje parcă neterminate. Am observat adesea: din cărţi mediocre pot ieşi uneori filme bune, dar după cărţile bune se fac aproape întotdeauna filme proaste. Evgheni Oneghin, carte bună, confirmă regula.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara