Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Câteva răspunsuri de Ioana Pârvulescu


Stimată Doamnă Ioana Pârvulescu,

Am citit cu interes cele scrise de dumneavoastră despre Arta refuzului (România literară nr. 41). Este un punct de vedere perfect îndreptăţit, al redactorului supus unui adevărat tir din partea foarte multor îndrăgostiţi de literatură, dar nu din categoria receptorilor, ci dintr-aceea a emiţătorilor. Şi, cum este şi firesc, totul este prezentat de pe poziţia redactorului, a celui care are puterea de decizie conferită de calificarea sa şi de rolul său. Însuşi faptul că un redactor îşi pune problema modului în care să exprime refuzul - mai tranşant sau cu eventuale menajamente - îl onorează pe acesta. Poate că ar merita să spunem câteva cuvinte şi de pe partea cealaltă a baricadei, pentru că, dacă există o artă a refuzului, ideal ar fi ca ea să se întâlnească cu Ťarta acceptării refuzuluiť. Este adevărat că dacă aceasta ar fi regula, lucrurile ar putea fi plictisitoare; ar lipsi dialectica. Cum reacţionează un refuzat într-ale scrisului ar fi chiar uşor de imaginat: cu supărare şi, poate, uneori, cu sentimentul persecuţiei, pentru că refuzatul e convins de valoarea scrierii sale, valoare care, din varii motive, nu este recunoscută.

Şi totuşi, nu vi s-a întâmplat niciodată să remarcaţi, să zicem, o anumită eleganţă în comportamentul unui refuzat? Cunosc pe cineva (la fel de bine cum mă cunosc pe mine însămi) care a reuşit să iasă din tiparele clasice ale suferinţei în această situaţie. Încercând, şi nu din orgoliu sau pentru glorie, să scrie poezie, personajul respectiv a trimis unei reviste consacrate de literatură câteva din încercările sale şi, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de acest gen, a fost refuzat politicos, cu artă, cu graţie chiar. În această situaţie, lăsând la o parte faptul că nu a mai continuat să scrie nici măcar pentru sine, pentru că a luat în serios părerea redactorului (care nici măcar nu era tranşantă), a încercat să-l înţeleagă pe acesta (el însuşi poet) şi, încet, încet să-l îndrăgească atât pe el, cât şi revista, devenind un mare iubitor al acesteia şi rămânându-i aproape în felul său.

Şi iată un gând din filozofia acestui refuzat cu artă, posesor al artei de a primi refuzul, de fapt o întrebare pusă oricui gândeşte la fel: "}i s-a întâmplat vreodată / Să fii rănit de cineva / Pe care abia atunci / Să începi să-l iubeşti?" E un mic fragment dintr-o încercare poetică (Paradoxuri) a personajului evocat mai sus. Cu aceeaşi preţuire,

Elena Licsandru
Noiembrie, 2009




Stimată doamnă Licsandru,

Dacă am îndrăznit să fac publică scrisoarea dumneavoastră este din cauza valorii ei exemplare. Tot ce spuneţi este perfect îndreptăţit, iar ideea unei arte de a primi refuzul ar fi demnă de Camilien Roy, cel cu Arta de a respinge un roman. Cea mai bună observaţie pe această temă am întâlnit-o însă într-o carte autobiografică a scriitorului american Peter Gethers, The Cat Who Went to Paris. Acesta spune că prin felul în care întâmpină observaţiile unui redactor se distinge scriitorul profesionist de amator. Profesionistul îşi ia din nou cartea în mână, o priveşte cu ochi critic, şi-apoi, într-un mod cât se poate de practic - americănesc, aş spune - vede ce e valabil şi ce nu, din ce-a spus redactorul şi face, fără nazuri, acele modificări care sunt în folosul cărţii. El înţelege că redactorul reprezintă un fel de plasă de siguranţă pentru mersul pe sârmă care este scrisul. Neprofesionistul, aflat, în genere, la prima carte, nu admite nici schimbarea unei virgule, socotind că orice mică intervenţie i-ar distruge capodopera.

Dar când este respins? Aici cred că sunt două situaţii distincte. Una dintre ele este cea expusă de dumneavoastră: o persoană inteligentă şi de o eleganţă puţin obişnuită în zilele noastre, un poet/o poetă, categorie prin tradiţie şi prin excelenţă subiectivă, recunoaşte justeţea părerii redactorului şi renunţă să scrie versuri, dovedindu-se prin această atitudine măcar un profesionist al comunicării umane şi un om de valoare. Mai mult, rămâne fidel revistei care l-a respins şi nu-şi urăşte redactorul. E aproape prea frumos ca să fie adevărat, deşi ceea ce mi-aţi povestit are un ton de o sinceritate care nu înşală. Cea de-a doua situaţie este aceea când redactorul greşeşte. Nu neapărat pentru că n-ar şti meserie (cazul Gide-Proust, ca să-l iau pe cel mai faimos), ci pentru că o anume conjunctură a favorizat greşeala. Atunci, un adevărat profesionist al scrisului este tocmai cel care nu renunţă, cel care va căuta alt loc în care cartea să fie acceptată. Dar sunt conştientă că, făcând o asemenea ipoteză, risc să-i încurajez tocmai pe neprofesioniştii agresivi pe care-i pomeneaţi, pe cei care se cred nedreptăţiţi. De aceea mai bine să mă opresc, mulţumindu-vă, încă o dată, pentru cuvintele atât de bine-venite,

I.P.

[...] Sper că întrebarea finală e pur retorică! Dar, conştiincioasă cum sunt, m-am gândit ce răspuns aş da. Mi-am adus aminte că, răsfoind cartea lui Roy din colecţia coordonată de Radu (aproape din obligaţie profesională!), mi-am zis că răspunsurile mele negative, care se împart, în mare, în două - refuzuri pentru cărţi bune, dar fără nici o şansă de vandabilitate, şi refuzuri pentru cărţi proaste şi punct - nu se încadrează în nici una din categoriile lui Roy. E clar că n-au umor! N-am un text standard, îmi pliez cumva stilul după ceea ce presupun că e psihologia autorului, însă urmez un principiu inflexibil: nu pun niciodată în discuţie calităţile operei, nu critic niciodată nici substanţa, nici scriitura; argumentele mele sunt întotdeauna exterioare, chiar şi la cărţile proaste. Nu spun minciuni, dar poate că nici tot adevărul, uneori. Nu polemizez, Doamne fereşte, nu încerc să dau lecţii. ştiu că sensibilitatea auctorială, ca să-i zic aşa, n-are limite şi mi se pare inutil s-o rănesc. Iar pentru cărţile bune sau măcar bine scrise, sau interesante, pe care le refuz chiar din motive exterioare, îmi pare cu adevărat rău. (De fapt îmi dau seama că primesc tot mai puţine cărţi pur şi simplu proaste, în ultima vreme. Se scrie tot mai bine, am remarcat, poate din cauza calculatorului? Sigur că a scrie bine nu înseamnă neapărat a da o carte bună, dar... )

Până la urmă uite că ţi-am răspuns!

[...] Exemplele pe care le dai sunt excelente, şi cele cu educaţia civică la cei mici, dar mai ales ultimele două. Din păcate, răspunsul la întrebarea ta din final nu cred că poate fi unul optimist. Citeam zilele astea o analiză despre cum se studiază literatura în Olanda: fără atâta teorie, ca la noi, cu o abordare simplă (nu simplistă!) a textelor, asta însemnând încurajarea reacţiilor personale şi a diaogului autentic cu textul, cu ceea ce îi spune textul fiecărui elev. Cred că numai la acest capitol am avea atâtea de învăţat, pentru că, am constatat adesea, indiferent de ceea ce propun manualele noi, mulţi profesori fac tot ce ştiu ei, dictează comentarii şi le cer elevilor să le memoreze. La noi, elevii învaţă în primul rând pentru examene, nu pentru viaţă. Ce să mai spunem de întregul sistem, care este croit strâmb şi care nu încurajează valoarea, onestitatea, inteligenţa, creativitatea?


Stimată doamnă Ioana Pârvulescu,

Aţi scris în România literară (42/ 2009), că n-aţi aflat, în sursele cercetate, cauza morţii lui Al. Depărăţeanu. Iată o sursă:"cauza oficială a morţii Ťcongestiune cerebralăť" (Argentin St. Porumbeanu, Personalităţi roşiorene, Editura Tipoalex, Alexandria, 2002, p. 47).

Cu deosebită consideraţie,
Iordan Datcu