Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Ce-aţi zice de-un fan-club Cărtărescu? de Mircea Mihăieş


În anii '80, abia aşteptam să apară o carte de Mircea Cărtărescu pentru a-mi face dubla datorie de cronicar literar şi admirator înfocat. Cărtărescu mi-a plăcut de la primul vers citit şi-mi place şi azi, când îi parcurg săptămânal articolele de ziar. Cu un astfel de scriitor e uşor să te declari adept al "criticii de identificare"! Am scris despre tot ce-a publicat până în 1990. În ultimii nouăsprezece ani n-am recenzat decât jucăria plină de farmec numită De ce iubim femeile. E oarecum ironic, pentru că autori precum Cărtărescu trebuie încurajaţi mai ales acum, când au pornit-o pe drumul gloriei. Adică pe drumul singurătăţii. Simt această absenţă de la datorie ca pe un abandon vinovat. E o eroare să-l lăsăm pe cel mai important scriitor român în viaţă pradă sictirului superior al condeierilor care se extaziază la cel mai plicticos făcător de fraze ce-şi expune furunculii, dar se prefac a nu vedea proiectul copleşitor al operei lui Mircea Cărtărescu.

Îmi place Cărtărescu pentru că e strălucitor în absolut fiecare din segmentele creaţiei. Nicolae Manolescu, primul critic care a avut intuiţia valorii sale, ar fi fost fericit să-şi rescrie cronica din 1981, la debutul în volum ca poet, extinzând-o şi la proză, şi la critică literară, şi la jurnal, şi la jurnalism. A făcut-o, de altfel, în capitolul pe care i-l dedică în Istoria critică a literaturii române. Când, în 1996, am alcătuit antologia Totul despre Manolescu, una din cele trei cronici literare care ilustrau cariera marelui critic a fost cea dedicată lui Mircea Cărtărescu. Fiecare cuvânt al ei mi se pare şi acum valabil, de la expresivul portret din deschidere, până la verdictul ce anunţă o fulminantă carieră:

"Acum trei ani, şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la ŤRomânăť (cum e numită în limbaj studenţesc facultatea respectivă), uscăţiv, negricios, cu o faţă mică adunată parcă toată în privirea teribil de fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ. Ştia desigur că-i precede un început de reputaţie literară şi voia probabil s-o verifice. Auzisem de numele lui de la Ov. S. Crohmălniceanu, foarte entuziast de pe atunci în ce-l priveşte. A citit un singur poem, extrem de lung, cu voce nazală, mecanică şi egală, fără efuziuni, dar care accentua versurile exact acolo unde te aşteptai mai puţin. Abundent imagistic, chiar torenţial, poemul a curs o vreme monoton, cam obositor, dar, după câteva zeci de versuri, a început să-şi arate forţa: deloc dezorientat sau flasc, din contra, tăios, lucid controlat, a mers până la sfârşit într-un crescendo care nu-ţi permitea să respiri. Nu se prea putea analiza într-o şedinţă de cenaclu un astfel de poem. M-am mărginit eu însumi să semnalez originalitatea limbajului şi să mărturisesc că m-am simţit, de la un punct înainte, ţintuit pe scaun de imaginaţia lirică a autorului.

Tânărul se numeşte Mircea Cărtărescu şi a debutat de curând cu volumul Faruri, vitrine, fotografii, care, dacă ochiul nu mă înşală, promite un mare poet."

Ochiul nu l-a înşelat pe Nicolae Manolescu. Şi volumul de debut, şi Poeme de amor, şi Totul, şi Levantul au confirmat speranţele puse cu câţiva ani înainte în autor. Marea surprinză a constituit-o opţiunea radicală a lui Mircea Cărtărescu pentru proză. Când am citit Nostalgia (în varianta originală volumul se numea Visul) am văzut în el mai degrabă o continuare a temelor poetice din scrisul de până atunci. Persistenţa în domeniul prozei şi abandonul total al poeziei (inclusiv al proiectelor de traducere a poeţilor-muzicieni Bob Dylan şi Leonard Cohen) au indicat intrarea într-o nouă fază a creaţiei.

Filonul liric n-a fost însă abandonat nicio clipă. El constituie chiar axa unei cărţi precum Travesti, cea mai neînţeleasă, mai neglijată, mai puţin discutată dintre prozele sale. Publicată în 1994, ea a căzut în penumbra dezinteresului general pentru literatură care caracteriza epoca. Anumite îndrăzneli privind "splendoarea şi abjecţia adolescenţei" - cum spunea un text de pe coperta a patra a cărţii - au rămas necercetate, iar micul roman a primit nedreapta ştampilă a minoratului. Probabil că o lectură care să ţină cont de ceea ce s-a petrecut în ultimii cincisprezece ani în literatura română ar arunca o cu totul altă lumină asupra erotismului cotropitor al acestei bijuterii.

Liric - la modul în care e şi creatorul de viziuni trans- şi intraplanetare Thomas Pynchon - e Mircea Cărtărescu şi în marea trilogie Orbitor. Deşi schema narativă şi matricea stilistică se schimbă de la volum la volum, există pretutindeni un lirism expiator, un tremolo de fundal ce ţine laolaltă, asemeni unei monturi, pietrele preţioase ale unor scene amprentate de visceral. Într-o cultură a efemerului, ca a noastră, e desigur dificil chiar pentru profesionişti să păstreze atenţia trează timp de mai mulţi ani (primul volum al trilogiei a apărut în 1996, al treilea în 2007). Inevitabilul plictis al unei culturi blestemată să nu-şi depăşească, mental, complexele, a făcut ca partea a treia a ciclului să fie tratată mai degrabă cu ridicări plictisite din sprânceană, decât cu ovaţiile pe care le-ar fi meritat din plin.

Orbitor. Aripa dreaptă relevă tocmai voinţa de întemeiere, gigantismul viziunii scriitorului. La un capăt (Aripa stângă), romanul e o cosmogonie, la celălalt (Aripa dreaptă) o distopie. Sfârşitul lumii, întrupat simbolic în anul 1989, nu e doar finalul unui drum, ci resorbirea istoriei în propriile interstiţii. Scriitorul - centru şi ţintă al acestei poveşti bovarice despre întemeierea, mărirea şi decăderea universului - e predestinat să scrie scenariul fantasmagoric al rătăcirii prin hăurile şi excrescenţele unei lumi care-l fascinează şi-i provoacă, în egală măsură, oroare. Felul în care tratează un moment esenţial din istoria recentă a României, evenimentele din decembrie 1989, reprezintă nu doar un exemplu de înaltă artă literară, ci şi lovitura de trăznet a unei conştiinţe vulnerate de vulgaritatea existenţei.

Piatră şi nor - adică materie şi spirit -, cartea reprezintă pentru Mircea Cărtărescu locul geometric al unei vaste reţele de viziuni şi revelaţii. Discursul său e apăsat metaforic, dar, ciudat, e vorba de metafore alcătuite din imagini de-o banală pregnanţă materială, aflate la îndemâna oricui. Fascinant e însă felul în care ele se coagulează. Asemeni pulberii stelare, paginile lui Cărtărescu oferă dubla viziune factual-imaginară a lumii în care ne-am trezit proiectaţi. Ca în el aleph-ul borgesian, trecutul şi prezentul, viitorul şi virtualul alcătuiesc substanţa acelei orbitoare eternităţi spre care tinde, de fapt, orice act de creaţie, dar şi orice act al distrugerii creaţiei: "În miezul nostru suntem nemuritori, pentru că ne-am întâmplat o clipă pe lume. Vom exista veşnic pentru că, o clipă, am existat. Carnea noastră înspăimântată nu ştie asta, dar o află târziu, prin pătimire şi dezamăgire, prin cercetare şi har, prin post şi rugăciune, grupul de neuroni care, în craniul nostru, alcătuiesc homunculul ce-şi zice Ťeuť".

Această variantă estropiată a unei apocalipsis cum figuris populată de supravieţuitori ai lumii vechi pozând în arhangheli ai noului începe cu strigătul triumfător, ca într-o "victorie de la Samotrace" de carton: "Tovarăşi, dictatorul a fugit", şi se încheie cu revelaţia ororii. E vorba, de fapt, de istoria-mascaradă în care existenţa e sortită să baleteze între infinite aspiraţii romantice şi vulgare întrupări ale duhului în viaţa de zi cu zi:

"Ore şi ore în şir masculii pitici asaltară matca gigantă, roiră în jurul florii ei de carne şi miere cu o voinţă de profanare ce nu mai cunoştea limite. Pierzându-şi răbdarea, ieşiră din rând şi-o escaladară, agăţându-se de ie, de salbe, de creţurile fotei, migrându-i libidinoşi pe sâni şi pe gât, înmuindu-i veşmintele cu saliva şi snaga lor. Îi pătrundeau pe sub mânecile bufante şi leşinau ameţiţi de mireasma de mosc a subţiorilor ei, unde pielea făcea pliuri calde şi moi. Se târau pe sub pânza aspră a iei ca să găsească mameloanele ca nişte dude, ridicate de răcoarea din sală, să le-îmbrăţişeze şi să le muşte cu patimă. Şi-ar mai fi ţinut-o ei toată noaptea într-o destrăbălare şi-un crailâc dacă deodată, la un zgomot neaşteptat venit din piaţă (tancurile trăgeau în plin în faţada Muzeului de Artă, unde teroriştii se baricadaseră şi dădeau foc, din răutate, operelor marilor maeştri), tânăra femeie nu s-ar fi trezit cu un oftat prelung. Cei ce mişunau pe corpul ei statuar se aruncară în disperare pe podeaua de piatră şi-o luară la fugă, ca nişte gândaci de bucătărie speriaţi de-o rază bruscă de lumină. ş...ţ Goliţi de vlagă, bărbaţii providenţiali îşi încheiară aglomerata şi agitata zi trântindu-se acolo unde se aflau şi cufundându-se într-un somn greu, bântuit de coşmaruri. Spre dimineaţă îi deşteptă ţipătul jalnic al unui coleg mai tânăr, care se ridicase-n şezut şi privea-n jur cu ochi rătăciţi: ŤDoamne, ce-am făcut! Am futut Revoluţia română!ť ŤTaci, bă, dracu!ť, îi aruncă altul. ŤAi visat!Acum culcă-te la loc!ť Şi toţi îşi reluară horăiala."

Astfel arată evenimentele istorice sub pana unui mare scriitor. Ca la Mallarmé, totul e destinat, calculat, blestemat să sfârşească într-o carte. "Conştiinţă şi lumină", aşa cum o vedem în rândurile finale, pesonajele iluzorii ale cărţii dispar altfel decât universul care le-a generat, într-o explozie autoextinctivă. Ele se aneantizează făcând implozie, adică asigurându-şi energia etern orbitoare şi etern generatoare a luminii cuprinsă de flăcări.

Îmi place Cărtărescu şi pentru capacitatea unică de a reinventa romantismul. Nu luaţi în seamă limbajul adeseori tehnologic, de ultimă oră, desprins din goana internetului. Urmăriţi altitudinea intelectuală, pathosul, forţa întemeietoare a imaginaţiei. În lumea românească de azi, doar Mircea Cărtărescu mai pare intimul marilor romantici bântuiţi de obsesii cosmologice. Cu ochi străini şi goi, încercănat de obsesii şi suferinţe, învestmântat în derizoria "mantie de pixeli", el e continuatorul în contemporaneitate al marii şi fragilei tradiţii artistice vizionare a culturii române.