Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Ce a însemnat 2006 în biografia dumneavoastră? de ---


Lipsa de timp este unul dintre necazurile cele mai frecvente ale omului contemporan, iar cronofagia o trăsătură distinctivă a lumii în care trăim. Anii, lunile, săptămânile trec ,în goană" sau ,în zbor", vorba poetului. Ne pomenim că s-au scurs iarăşi 12 luni şi aproape că nu mai ştim nimic despre prieteni şi rude, că de colegii noştri scriitori putem spune doar că există şi bănuim că au scris ceva, observăm că nici despre noi înşine nu mai ştim aproape nimic.

La România literară s-a simţit nevoia unui moment de tihnă şi de bilanţ, nu neapărat literar, nu numai literar, la acest sfârşit de an, ca să ne zărim din nou unii pe alţii şi să ne reglăm conturile cu noi înşine. Pitagoreicii îşi făceau asemenea bilanţuri în fiecare seară, încercând să se perfecţioneze de la o zi la alta. Poate că măcar o dată pe an e binevenită o privire înapoi, ca să poţi trece înainte, spre un alt an cronofag, agitat şi... literar. O precizare: răspunsurile sunt în ordine alfabetică. (I.P.)



George Bălăiţă



Anul 2006? Pentru mine, amestecat. Văd însă partea plină a paharului. Există întotdeauna o rază de lumină. Ca şi în ficţiune, unde fără licărul de care vorbeşte Fellini, ai pierdut pariul. Sunt Berbec. Situaţiunea limită nu mă descurajează!

Trist şi, se pare, iremediabil, este că am pierdut un prieten pe care o vreme contam până la capăt. Mai vesel ar fi că am câştigat în schimb doi duşmani redutabili.

Mi s-a impus în anul tocmai pe ducă un soi de sentinţă, definitivă şi irevocabilă, după un lung, obositor proces cu lumea şi cu mine însumi: nimic nu este în cele din urmă destul de important încât să nu poţi renunţa şi să rezişti mai departe ca şi cum n-ar fi fost.

La mulţi ani!



Adriana BITTEL



A fost un an foarte bun, în primul rînd fiindcă n-am păţit nimic rău. Apoi fiindcă am călătorit pe unde n-aş fi crezut niciodată că voi ajunge: în Mexic (acum mi se pare că am visat). Şi în al treilea rînd (sînt rînduri mult mai multe decît numărul de semne convenit), am citit în 2006 nişte cărţi extraordinare, care mi-au dat gustul intens al vieţii şi o asemenea admiraţie-recunoştinţă-obsesie pentru autorii lor, încît n-o pot asemăna, din cîte îmi mai aduc aminte, decît cu îndrăgostirea. Ar fi nedrept să nu mulţumesc celor care mi-au mijlocit întîlnirile cu Tatiana Tolstaia, Orhan Pamuk, Milorad Pavic, Yasunari Kawabata, ca să dau doar cîteva exemple. Dacă aş avea cu ce, aş da cîte un Mare Premiu traducătoarelor Luana Schidu, Luminiţa Munteanu, Mariana Ştefănescu şi Ancăi Focşeneanu, pentru performanţele lor (toţi sînt autori foarte marcaţi stilistic, deci greu de transpus). Şi nu i-aş uita nici pe redactorii a căror muncă anonimă pe text e atît de importantă: Livia Szász de la ,Curtea Veche", Cristina Argintaru de la ,Paralela 45", Ioana Pârvulescu de la ,Humanitas". A mai fost 2006 un an bun fiindcă am simţit zilnic fraternitatea prietenilor mei din lumea literară (toţi prietenii mei sînt din lumea literară fiindcă avem mereu despre ce vorbi).



Constanţa BUZEA



Semnul că 2006 va fi fost pentru mine un an excelent este că am putut trece în contul lui încă un lucru de făcut. Un lucru nou, din lucruri vechi. Şi mai este excelent, că mi-am imaginat linii de strategie şi de stil, pentru a-mi plasa, iarăşi, la loc luminos plăcerea de a supravieţui prin scris. Nu mi-am abandonat textul poetic ci doar i-am amânat publicarea manuscrisului aproape gata, în ideea că, lăsat de-o parte un timp, el se va desăvârşi stând, aproape de la sine. Şi când îi va veni sorocul, pornirea lui se va face cu dor, dinspre cititor spre text, şi în egală măsură dinspre poet spre propriul text, într-o reîntâlnire memorabilă.

în beneficiul cui m-am apucat să şterg colbul aşternut de nişte zeci de ani peste un bătrân geamantan cu hârtii? Să-l deschid ca pe o cameră obscură şi să controlez dacă nu cumva acolo, în devălmăşie, dau de viaţa mea trăită, secretă, şi dacă nu cumva acolo s-a petrecut un miracol, o decantare a unor imagini dintr-un trecut cu spectre. în beneficiul sufletului meu neputincios, dar păcătos!

în acest an mi-am dat seama că nu se poate conta pe urmaşi, oricât de buni şi de inteligenţi ar fi. Şi cu atât mai puţin pe discernământul urmaşilor noştri. Această credinţă s-a risipit, că ei vor fi în stare să discearnă, că ei vor fi dispuşi să-şi piardă vremea cu ale mele, cu ale noastre, şi să le facă să circule într-un viitor oarecare. Că inspirând cu batista la gură praful şi ciupercile din arhivă, mă/ne vor trezi din somn cu măcar un strănut afectuos. Mi-a fost dat să văd în schimb ruguri de manuscrise şi fotografii, de dovezi, la case mai mari decât a mea. Şi cărţi, biblioteci întregi acumulate cu sacrificii şi dragoste, vândute la kilogram la colţul străzii. M-a apucat un fel de jale de ei şi de noi toţi, şi am plâns nevăzută de nimeni pentru soarta acestei lumi care se prăpădeşte ca de la sine.

Tinerii întorc spatele unei lumi întregi, cu sentimentul că ei nu mai pot să respire din cauza bătrânilor, că nu mai au loc din cauza celor care au îmbătrânit stând, simbolic spus, la coadă la laptele puţin al unei epoci, ca să-i pună pe picioare pe ei. La cei mai mulţi n-ai să găseşti recunoaştere şi nici recunoştinţă. Povestea e mai lungă. Geamantanul meu cu spectre puse sub lacăt este dublat de lumea de-afară, unde stăpâneşte fioros spectrul dezbinării, al confuziei de valori, al nerăbdării şi superficialităţii.

în 2006 m-am înhămat, pe riscul meu, la o neodihnă nouă, în condiţiile unei nesănătăţi care-şi spune cuvântul şi îmi impune infinite restricţii. Să controlez, deci, dacă nu cumva din geamantanul meu cu hârtii vechi pot fi extrase câteva cărţi uimitoare. Pe de altă parte, eu cred într-o redresare spre normalitate a lumii acesteia. Cred în destinul bun, fie el şi după dispariţia hulitei noastre generaţii, al cărţilor noastre. Creştetul gheţarului (pagini de probă) nu mai îngăduie amânare. Sunt şi eu foarte interesată să aflu dacă trecerea mea prin lume a fost, este şi va fi fără vreun rost adevărat. Merită să încerc. Şi Doamne ajută!



Gabriel Chifu



Anul acesta, ca de altfel fiecare dintre anii scurşi până acum, n-a făcut decât să-mi confirme, să întărească, dacă mai era nevoie, un adevăr de care, fără să vreau, ascult parcă magnetizat: ,Sunt un amator, un diletant într-ale morţii,/ într-ale vieţii,/ într-ale cerului" şi, oricât mă străduiesc, nu sunt în stare să găsesc o ecuaţie care să-mi echilibreze convingător existenţa.

Dar, cu scuzele de rigoare pentru impudoarea acestei confesiuni exagerat de personală, temperând un pic tonul patetic, mă întorc la ceea ce înseamnă un bilanţ, nu înainte însă de a observa că anul 2006 a stat pentru mine sub hegemonia cifrei doi, a dedublării/ a scindării: am pendulat între două oraşe/ două case/ două slujbe (dintre care cel puţin una e mare consumatoare de nervi, de energie fără ca, la un moment dat, să mă pot lăuda cu cine ştie ce rezultate concret măsurabile...)/ două vieţi, în fond (deşi, la o numărătoare atentă, sigur, ies mai multe, nu numai două...).

Pe plan strict literar, sunt bucuros că mi-a apărut o carte de versuri intitulată O sută de poeme, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi cu zece desene de Marcel Voinea. E vorba de o culegere care rezumă treizeci de ani de poezie în o sută de titluri, acelea pe care le-am ales chiar eu, transformat din autor în cititor de pronunţată exiguitate.

În fine, am izbutit să termin de scris (de scris şi de rescris...) un roman care se numeşte Relatare despre moartea mea. Faţă de încercările mele epice anterioare, caut aici să explorez, textual, teritorii noi. Pe scurt, este povestea unei femei care rămâne însărcinată (sau i se pare că rămâne însărcinată), iar sarcina ei este una imposibilă. Dincolo de acest strat al povestirii aflat la vedere, palimpsestul meu narativ conţine şi alte înscrisuri, cum ar fi dependenţa de istorie sau relaţia dintre ins şi univers (relaţia aceasta extrem de complicată, ce se cade privită pe diverse paliere ale sale: de la relaţia epidermică, până la cea sufletească, metafizică, până la legătura cu Divinitatea). Aş vrea să fie şi o carte despre singurătate, despre dragoste şi limitele sale, despre ticăloşie, despre nebunie şi precaritate/ moarte/ sinucidere/ disoluţie/ dispariţie.



Barbu CIOCULESCU



în ultimii ani ai copilăriei şi apoi în cei dintâi ai adolescenţei m-am înfruptat, în acei ani 1936-1939, din climatul normalităţii într-o societate ce nu ducea lipsă de drame - de tragedii chiar - dar nu cunoştea stresul. Ca unul care am săltat pe acele pajişti, trăgând puternic în nări aerul balsamic al normalităţii, cu dulcile sale pale de vânt scăldându-mi fruntea, sunt dator a vă spune că de-a lungul anului 2006 mi-a revenit în miros, auz, văz acea boare, cu inefabilele ei semne de prezenţă. Vestind nu o stacojie întoarcere a Scumpului trecut - precum la divinul Mateiu -, ci cu aceeaşi fragranţă cu care, scufundând prăjiturica în ceai, simpaticul Marcel retrăia pierdutul timp.

Fără a trece pe tărâmurile politicii mai trebuie adăugat că aşteptarea acestui început de normalitate s-a produs în deşertul unei interminabile tranziţii cu rânduri de oaze secate în care ne arăta cotul câte o rânjitoare Fata Morgana. Şi că cei ce au trecut prin acest deşert neatinşi n-au scăpat.

Anul 2006 a fost, înainte de toate, al certificării europenismului nostru, cu certitudinea - mult râvnită - iar pe parcurs de mai multe ori pe punctul de a se risipi, a intrării în Uniunea Europeană. Că acesteia i-a trebuit cu precădere să-şi întindă graniţele la Marea Neagră sau că s-a convins de meritele noastre, cu energie coafate de către noi, în cunoştinţă de cauză a mizei în joc - problema revine istoricilor şi suferă de pe acum de oarecare trezire. Fapt este că ceva s-a schimbat în spiritul - este cazul s-o spunem - şi buzunarul românului anului 2006.

Mai sus, de la finele de decembrie '89 până în miezul lui 2006 nu regăsisem acea Românie în armonioasă stare de sine şi fireşti sporuri, ca octogenar mă temusem că nu voi mai prinde epoca, vremea când să percep recâştigarea normalităţii. Era trist, însă pentru cel ce şi-a trăit traiul tot cetind cărţi, nu şi catastrofal.

în pragul lui 2007, economistul ar vorbi de o foarte încurajatoare creştere a PIB-ului, numărând şirurile de automobile noi - şi teribil de scumpe - care se cam încalecă pe bulevarde, străzi, străduţe şi cam pe toate trotuarele, desimea noilor construcţii, tot mai lărgita suprafaţă a market-urilor. Şi un apetit consumerist cum nu s-a mai pomenit de la cucerirea Daciei de către Traian. Ei, dar şi omul de carte va pune accentul pe renaşterea acesteia, după ani de sufocare, când puţin de n-a astrucat.

însumi am primit în cursul lui 2006 mai multe premii literare decât în toţi anii anteriori la un loc: al festivalului ,Sensul iubirii", de la Turnu-Severin, pentru Opera omnia, la Târgu-Jiu, pentru critica poeziei, şi, iată, premiul Uniunii Scriitorilor - Asociaţia Bucureşti, pentru critică literară - volumul De la Mateiu citire. Ce altă dovadă s-ar mai putea pretinde, atunci, că românilor le-a mers mai bine, în 2006, decât aceasta? Ce alt mesaj ar putea emite ei, decât unul de satisfacţie?

încât nu voi cădea în banala cursă de a mărturisi ce planuri am pentru 2007 şi nici nu mă voi lăsa prins în stupida, impudica, ticăloasa capcană a lui ,dar mai sunt multe de făcut". în preajma unui An Nou încărcat de promisiuni, credite, rectificări de buget, creşteri salariale, sigure câştiguri la o loterie naţională fericit reorganizată, într-o iluminaţie feerică şi cu jerbe ale focurilor de artificii la toate ferestrele, nu ne rămâne decât să ne congratulăm. Cu sinceră compasiune pentru cei ce nu ştiu să se bucure - cu regrete pentru cei ce, din măsură de prevedere, ne vor părăsi.

Şi, bineînţeles, cu via speranţă că în noul an vom afla Cartea. Iar dacă nu, atunci o vom scrie!



Cosmin CIOTLOŞ



Ceva mai puşti decât acum fiind, cu vreo patru sau cinci ani în urmă, îmi făcusem un obicei săptămânal din a vizita, cu timiditate şi inocenţă, redacţia României literare. Mai exact, scările redacţiei, treaptă cu treaptă. Urcam câteva, precaut, mereu mai multe de la o săptămână la alta, cu siguranţa că acolo nu mi se poate întâmpla nimic nociv. Şi cu teama continuă de a nu fi văzut. În afară, trăiam şi primeam aproape totul: decepţii, răutăţi calculate, zile de singurătate, nopţi de lecturi sterile. Pe scările României literare, însă, mă refăceam miraculos, ca-n jocurile pe computer. Pentru încă şapte zile, eram invulnerabil. Niciodată, până atunci şi de-atunci încoace, nu mi s-a mai întâmplat să-mi găsesc, astfel, "locurile bune".

Am simţit că trebuie să declar aceste vechi şi intime poveşti, pentru că, de fiecare dată când ajung în redacţie, scările mă salută cu aceeaşi fidelitate. E un gest cavaleresc, un "jos pălăria" reciproc, intrat deja în reflex. Mai ales de când am învăţat să parcurg acele trepte până la capăt. Însăşi această obişnuinţă e un dar al anului 2006. Probabil cel mai frumos, alături de încrederea unor oameni minunaţi în mine, încredere care, întâlnită oarecum pe neaşteptate, mă face întotdeauna să roşesc un pic.

Iar acestea nu sunt, câtuşi de puţin, nişte împliniri literare. La fel cum nu sunt nici cele câteva cărţi cu adevărat încântătoare pe care mi s-a întâmplat să le citesc, nici apropierea, prin pagini, de oameni (şi nu invers). Nici telefoanele de la prieteni buni, extaziaţi de câte un poem abia descoperit. Nici lucrul pe text, alternând cinismul şi îngăduinţa. Nici liniştea şi nesul fierbinte din jurul laptop-ului în dimineţile rezervate scrisului. Le-aş zice, mai degrabă, împliniri afective.

Ce să aştept de la 2007, dacă nu aceeaşi dragoste de nepovestit?



Andrei Codrescu



Pentru mine, 2006 a fost un an zguduitor prin simetrii majore. Cartea-interviu Miracol şi Catastrofă (Editura Hartmann) a fost publicată la sfârşitul anului 2005, dar practic s-a iţit în 2006. E vorba despre o conversaţie cu teologul Robert Lazu, căruia i-am răspuns în limba română la întrebări cât se poate de serioase. Cu acest text cred ca am revenit în limba română, după ce am trăit 40 de ani exclusiv în americană. În Septembrie am primit Premiul Ovidiu de la USR, un semn vizibil că am redevenit o parte din literatura care m-a inspirat să scriu de la început. Editura Polirom a publicat Scrisori din New Orleans la puţin timp după ce New Orleans, Mon Amour a apărut la Algonquin în State. Sunt două cărţi diferite, dar care împărtaşesc în titlu oraşul meu devastat de Katrina in 2005. Polirom a reeditat şi romanul Messi@ în care New Orleansul joacă un rol principal. Ambele cărţi au fost traduse cu măiestrie de Ioana Avădani, care-mi tălmăceşte săptămânal cronica din revista Dilema Veche. În engleză, această cronică este difuzată la National Public Radio (NPR) şi publicată în reviste săptămânale în SUA. Tot în 2006 am citit multă poezie română şi am fost surprins de prospeţimea acesteia. Ea este în continuare una din cele mai frumoase literaturi scrise azi în lume. Antologiile de poezie română şi americană editate de Carmen Firan conectează literaturile noastre în mod deosebit, conexiune cu foarte interesante consecinţe pentru ambele culturi. O să se ivească în curând poeţi americani cu fizionomii poetice româneşti şi poeţi români cu maniere şi atitudini americane (aceştia sunt deja la orizont).

În 2007 o să filmez un documentar despre fluviul Mississippi, Big River Blues, sau Miss River Bridge (nu-i încă botezat). Plănuiesc un roman/eseu intitulat provizoriu Channelled Wisdom, despre înţelepciunea comunicată de voci îngereşti de două secole încoace unor oameni ca Madame Blavatsky, Edgar Cayce si Ruth Montgomery. Acest corpus masiv o să-l clasific pe subiecte interesante: Ficatul, Zborul, Dragostea, Petrolul. Etc. O să scriu multe poezii în română, inclusiv unele obsesiv de necruţătoare în colaborare cu poeţi români. Una este deja comisă (o crimă fascinantă) în colaborare cu un mare poet român. Nu deconspir aici numele său, pentru a fi o lovitură când apare, o surpriză-şoc.

Iertaţi-mi tonul puţin triumfalist, dar, când se întâmplă lucruri bune, trebuie să fie notate, că de nenorociri avem parte cu toţii. Şi e (prea) normal să te plângi...



Marina Constantinescu



Ioana zice să privesc. Înapoi, înainte, la mine, la ceilalţi. Un an. 2006. Încă unul. Curaj! Îl văd pe Moş Crăciun intrînd în curtea mea. Cu lumină în mînă. Eu ştiu că el nu a venit doar pentru Luca. Şi mă emoţionez. Mereu. Mereu, în după-amiaza de Ajun fac bradul, cînt colinde, plîng, uneori, şi îl aştept. De cînd ştiu că mă ştiu. Nu e nici o seară ca acea seară. Pentru că aştept să mă privesc în ochii lui şi să înţeleg povestea mea. Anul trecut mi-a adus cel mai frumos dar: asumarea acestui parcurs. Cu înţelepciune. Am aşteptat ceva! De atunci, mi-am găsit o linişte neliniştită. Nu putem să le avem pe toate. Dar ce am e important...

Şi am cîte ceva...

Sănătate.

Doi părinţi cum ştiu că nu există pe pămînt şi în cer.

Un copil pe care l-am condus în prima zi de şcoală topită de emoţie. Redescopăr desenul lui ,a", al lui ,L", socotitul pe degete, pe sub masă, înlătur, cît pot, şabloanele, calculatorul, televizorul, ne scufundăm, pe sub plapumă, în hohote de rîs salvator, eliberator, în vise şi întrebări - mama, de ce cînd mă tai nu curge sînge albastru? - în spaime şi iluzii. Micul prinţ.

Teatru. Teatru. Teatru.

,România literară."

Încă o carte risipită pe hîrtii şi agende de tot felul, prin cotloanele casei şi ale fiinţei mele.

Am prieteni. Aceeaşi. Minunaţi. Încercaţi, unii, anul acesta. Însoţindu-i, am desluşit frica mea, puterea şi demnitatea lor. Mi-am redefinit relaţia cu Dumnezeu, cu iubirea, cu toleranţa, cu cine şi ce sînt eu. Am prieteni care au ştiut să ia totul de la capăt, care au înţeles, şi am înţeles, cît de mult iubim, de fapt, viaţa, şi cît de puţin o preţuim. De prea multe ori.

Drumuri. Drumuri. Drumuri. Trenuri, maşini, avioane, căruţe, gări, aeroporturi.

Insomnii.

Teatru. Teatru. Teatru.

,România literară."

Avignon. Provence. Nadj, Barcelo, lut. Fiinţă. }ipătul ciudat al cosaşilor din sudul Franţei.

Flori, multe, multe, frumoase, struguri, parfumaţi, frunze, nesfîrşite, stafide, o schiţă de viţă bătrînă şi osoasă întinsă bezmetic pe pereţii casei în pustiul iernii.

Festival. Şanse. Întîlniri. Dezamăgiri. Pentru cine, pentru ce?

Soare. Lumină. Lună. Lumină.

Am un loc unde mă cocoţ pe casă şi privesc pe deasupra acoperişurilor, hornurilor, antenelor, viselor, fumurilor. Acolo simt că pot să zbor. Ameţesc. Şi cobor.

,Nocturne".

O zi, pe care am apucat-o, şi un preşedinte care să rostească: regimul comunist a fost ilegitim şi criminal.

Insule.

Ioana zice să privesc. Înapoi, înainte, la mine, la ceilalţi. Şi eu o ascult.





(urmare din pag. 25)





Daniel Cristea-Enache



În iunie 2006, Matei a dat examen şi a intrat la Liceul German. Stop. Învăţătoarea lui, frau Hannelore Farsch, e exigenţa întruchipată, dar juniorul a luat numeroase ,FB"-uri. Stop. Fiindcă acum nu se mai dau note, ci calificative. Stop. Sora lui, Iulia, trebuie să înveţe deocamdată limba română. Stop. În vocabularul ei minimal, cuvântul ,tati" e de bază. Stop. Deşi am stat o lună, în vacanţă, în America, nu s-a supărat pe noi. Stop. Mizează probabil pe coparticipări viitoare. Stop. Prietenul meu, Ionuţ Miloş, ne-a făcut un proiect de casă cum n-am mai văzut. Stop. Printre altele, vom avea un patio cu un copac ce se va întinde pe două nivele. Stop. Bine, va trebui să găsim şi copacul potrivit. Stop. Alina mi-a promis un acvariu, cu condiţia să avem grijă de el. Stop. Iar eu i-am promis că nu mă mai joc la Age of Empires decât sub strictă supraveghere. Stop. Şi din an în paşte. Stop. Cărţi, cronici, articole, polemici, cursuri, lansări? Pe acestea deja le ştiţi. Stop. Necazuri? N-aş vrea să-l mânii pe Dumnezeu. Terminat.





Gabriel Dimisianu



Dacă este să privesc din perspectivă pur biografică anul aproape consumat, ce altceva să mă fi marcat mai puternic decât faptul că am pătruns, împins de soartă, în lotul septuagenarilor? Acelaşi lucru li s-ar fi întâmplat, dacă ar fi vrut soarta, lui Nicolae Velea sau lui Marin Sorescu, prietenii din acelaşi contingent cu mine. Ne-a fost dat însă mie şi confratelui Gheorghe Grigurcu să facem, în 2006, cruciala experienţă, eu chiar ceva mai înainte decât domnia sa, potrivit ordinii dictate de calendar.

Nu m-aş fi referit la împrejurarea mai sus pomenită, de strictă rezonanţă personală, dacă nu era întrebarea constrângătoare a Ioanei Pârvulescu, iniţiatoarea ,anchetei" pe care o publicăm la acest sfârşit de an în revistă. La ce altceva să mă fi oprit când acesta este, pentru mine, evenimentul biografic de prim (şi de ultim) ordin: instalarea imprescriptibilă în senectute. Mai rămâne să mă şi obişnuiesc, sufleteşte, cu ,noua" condiţie. încep să o fac.





Dan C. Mih|ilescu



În 2006 am răspuns cu plăcere la tot soiul de provocări seducătoare. Gabriel Liiceanu mi-a făcut onoarea seriei de autor la Humanitas, astfel încât mi-am retrăit debutul editorial din 1982 şi am înregistrat cu surprindere nostalgia lui Andrei Terian după cercetătorul sobru care voi fi fost cândva. Mihai Măniuţiu mi-a propus să adun în volum tot ce am publicat despre spectacolele lui şi aşa a apărut Dansând pe ruine. Am tradus febril o piesă pentru Oana Pellea (abia aştept să jubilez la repetiţii), dar şi Silvia Colfescu m-a ispitit să traduc Uniunea Europeană...o nouă URSS de Vladimir Bukovski, pentru Editura Vremea.. La TVR am fost selectat pentru a-l susţine pe Brâncuşi la ,Mari Români", de unde şi experienţa excitantă a unei săptămâni de filmări la Tg- Jiu cu echipa lui Cornel Mihalache (dacă merg tot aşa, până la urmă s-ar putea să mă apuc şi de balet...).

Acum, la sfârşit de an, după ce i-am excedat cu amânările pe Silviu Lupescu şi Stelian }urlea, am reuşit să predau vol. III din Literatura română în postceauşism, respectiv vol. II din Viaţă literară, cedând apoi farmecelor prieteneşti ale lui Felix Alexa de a-i traduce Don Juan-ul lui Moličre pentru Naţionalul craiovean (altă dandana, însă prea m-a amuzat acum câţiva ani să traduc Jocul...lui Marivaux, pentru a-mi refuza acum aşa un dulce ocol provocat).

Am fost a doua oară în viaţă naş de botez, mi s-au finalizat vaste şantiere dentare, n-am luat în greutate ,decât" două-trei kilograme, mi-am prezentat cuminte cele două sute şi ceva de cărţi la Pro Tv, am continuat rubrica din Idei în dialog, am cedat după şase ani rubrica din Ziarul de duminică în favoarea ,lecturilor la tavă" din Jurnalul Naţional duminical şi - provocat de prieteni minunaţi - am umblat cu Tania în câteva luni cât în cei 30 de ani de căsătorie aniversaţi în luna mai : de la Sighet, Nicula, Bistriţa şi Horezu la Geneva, Zürich, Berna, Montreux, Sanary-sur-Mer, Aix-en-Provence...şi Sinaia.

E bună şi dieta la ceva!





Ioana PÂRVULESCU



A fost un an destul de bizar pentru mine şi m-am simţit ca personajul din Acceleraţia lui Buzzati, am avut senzaţia că răsăritul şi apusul soarelui tind tot mai mult spre simultaneitate. Anul a început poetic, mai mult la propriu decât la figurat. Am lucrat cu pasiune la antologia De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în literatura lumii şi am redescoperit bucuria traducerii de poezie. Pe la jumătatea anului a fost momentul prozastic, pentru că am ajuns, cu colecţia ,Cartea de pe noptieră" de la Humanitas, la numărul 101, lansat cu speranţa secretă că îl voi prinde şi pe cel cu încă un 0 în burtă. În iulie a venit şi momentul dramatic. Abia mi se publicaseră, în Dilemateca, după vreo 15 ani de pauză, trei poeme: Eros, Thanatos şi Genesis, când, tocmai al doilea poem a fost cât pe ce să se împlinească. Un asemenea eveniment, se spune, obligă. Aşa că mi-am reaşezat puţin scara de valori în viaţa proprie, deşi unele din ele (cum e spaţiul intim în detrimentul celui public) rămân privilegiate. Am cunoscut oameni excepţionali din alte ,bresle" şi mi-am dat seama, din nou, că nu existăm numai noi, scriitorii, pe lume. În fine, acum, în luna decembrie, când cercul lui 2006 se închide, am regăsit poezia.

Şi-apoi s-a mai întâmplat un lucru important. Ca în fiecare an, m-am împrietenit cu oameni din cărţi. Şi cu autorii lor de mult dispăruţi. Anul acesta a fost, pentru mine, anul împrietenirii cu Rilke. De ce abia acum, deşi îl ,cunosc" de mult? La asta chiar că nu ştiu să răspund.





Antoaneta RALIAN



Pentru mine, 2006 a însemnat în primul rînd un an în plus adăugat la venerabilul, respectabilul şi abominabilul prefix 80, ceea ce înseamnă ceva. E şi ăsta un mod de a te număra printre ,optzecişti". Dar anul, din păcate, s-a făcut simţit nu numai cronologic ci şi biologic.

Profesional, a însemnat o întregire: a apărut, în sfîrşit, după repetate amînări şi tergiversări (total străine de mine), volumul trei, Nexus, din celebra trilogie a lui Henry Miller. Aşa încît, am acum în faţă cele două Tropice şi Trilogia, adică cinci volume, 3000 de pagini din alambicatul Henry Miller pe care l-am implantat, l-am ,implementat" în literatura erotică din România. Presupun că asta înseamnă ceva.

Numeroasele recenzii favorabile la traducerile din Miller - în 2006 la volumul Nexus - au însemnat pentru mine îndemnul: ,Mergi înainte! Sfidează vîrsta! Nu te lăsa!"

În 2006 am tradus şi mi-au apărut un atractiv roman de debut al lui Truman Capote, am terminat traducerea unui admirabil roman american de Nicole Krauss şi am început traducerea unui celebru roman de Doctorow.

Şi am încercat, tardiv, în 2006, realizarea unei năzuinţe tainice: publicistica. Mi-au apărut în interesanta revistă ,Cuvîntul" a profesorului Mircea Martin cinci articole-eseu legate de diverse aspecte din literatura universală. Dar, conform normalităţii anormalului, revista s-a dizolvat, năzuinţa s-a spulberat.

Aşadar, în prag de 2007, atît cît mai pot, ,avansez înainte"!





Alex. Ştef|nescu



În 2006 s-a împlinit profeţia lui Dan C. Mihăilescu, făcută la sfârşitul lui 2005: ,Timp de un an de acum încolo presa literară va fi plină de atacuri la adresa Istoriei literaturii române contemporane a lui Alex Ştefănescu. Cartea sa va fi griffoir-ul scriitorilor români." Exact aşa s-a întâmplat. Dar n-au lipsit nici laudele. Din cele 216 comentarii apărute până în prezent, 92 îmi sunt favorabile!

Foarte răsfăţat (uneori chiar aclamat) am fost la cele 28 de lansări ale cărţii (din Bucureşti, Cluj, Ploieşti, Oradea, Constanţa, Iaşi, Călăraşi, Bacău, Mangalia etc.). Am dat autografe până mi-a amorţit mâna şi am sărutat doamne şi domnişoare câte n-am sărutat o viaţă întreagă (o studentă s-a şi îndrăgostit de mine, întâmplare pe care am povestit-o, ca un fanfaron, în redacţie, declanşând o dezbatere aprinsă pe tema scandaloasei diferenţe de vârstă dintre mine şi ea; ca urmare, dragostea studentei a rămas neîmpărtăşită).

Tot în 2006 mi-am construit o casă, în mijlocul grădinii (cu peste o sută de pomi fructiferi, plantaţi de mine) pe care o am din 1994. Şi am primit în dar o căţeluşă în vârstă de cinci săptămâni (rasa: ciobănesc german) căreia i-am pus numele Lolita.

S-au petrecut în viaţa mea, în 2006, şi alte fapte demne de interes, dar sunt inavuabile. Biografii mei viitori le pot afla dintr-un jurnal ultrasecret (nu din cel doar secret din care apar secvenţe în fiecare sâmbătă, în Satiricon, supliment al ziarului Adevărul). Jurnalul ultrasecret va putea fi însă dat publicităţii abia la cincizeci de ani de la moartea mea (ceea ce, după un sumar calcul, înseamnă cam peste o sută de ani).

Cristian teodorescu



Sînt dezamăgit de ceea ce am făcut anul ăsta. Îmi propusesem să termin două romane şi n-am fost în stare să duc la capăt nici unul dintre ele. Poate că dacă mi-aş fi spus să termin unul singur le aveam gata acum pe amîndouă. Mi-au ieşit în schimb cîteva povestiri, cu care mi-am păstrat, oarecum, tonusul. Şi tot în schimb, prin februarie, la vreo lună după ce mi-a fugit cîinele pe urmele unei căţele dispuse, am găsit-o pe Miţa, corcitură de pekinez cu şoricar, pitită sub o maşină. Îmi luasem cîteva zile libere să scriu. Noaptea auzisem nişte scîncete de cîine pierdut, dar atît de discrete că mi-am închipuit că mi s-a părut. Dimineaţă, le-am auzit din nou. Nu părea să fie Mugur al meu, dar dacă era el? Am luat-o, în speranţa că altcineva a făcut la fel cu el, tot corcitură de pekinez cu şoricar. Miţa era atît de speriată, încît părea de o prostie impenetrabilă. După ce i-a trecut frica, la mai bine de o lună de cînd o adusesem în casă, s-a metamorfozat. Din căţeluşa proastă şi fricoasă, pe care băieţii mei o botezaseră Omara, nume la care refuza să răspundă, în ziua cînd i-am nimerit un nume apropiat de cel pe care l-o fi avut la primii ei stăpîni, s-a ridicat la verticală şi a dat lăbuţa cu mine. Apoi a început să latre fericită şi să se răsucească în jurul cozii. O săptămînă mai tîrziu era stăpîna casei, în cea mai insolită operaţiune de dresaj pe care am văzut-o vreodată. Ea ne arăta ce ştie şi ne aştepta să-i spunem cuvintele la care să răspundă. Ne trata pe toţi din casă cu o afecţiune inteligentă, deşi, din cînd în cînd, ne atrăgea atenţia, hămăind energic, că nu sîntem prea mintoşi, faţă de cîte ştie ea. Probabil că şi azi ne crede greu de dresat.





Tudorel Urian



2006, în pofida mai multor eşecuri profesionale, rămâne un an fast în viaţa mea. În primăvara acestui an am trăit, vreme de 10 zile, o adevărată experienţă iniţiatică. Am vizitat pentru prima oară Parisul, având parte de un ghid cu totul special: Mihai Şora. Au fost zece zile de dialog şi plimbări, o eternă sărbătoare a clipei, a certitudinii că fiecare nouă zi nu îţi poate aduce decât alte minunate lecţii de înţelepciune, locuri pe care le-ai visat, dar nu le-ai văzut niciodată, poveşti pline de tâlc despre oameni care, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ţi-au aprins imaginaţia şi ţi-au stârnit admiraţia. Fiecare zi petrecută în compania lui Mihai Şora a însemnat pentru mine cât o facultate absolvită. Au fost lecţii de viaţă pe care nu le voi uita niciodată şi sunt convins că dacă voi mai ajunge vreodată la Paris, voi auzi întotdeauna, în dreapta mea, vocea lui Mihai Şora. Mulţumesc din suflet, Mihai Şora!





Simona Vasilache



Serile de duminică, 4357 de semne, hai, încă puţin, zilele de vineri, post şi tîrguială de vechituri literare, iar n-am găsit una care să-mi placă, asta-i marfa, las' că scriu eu ceva, amiezile de miercuri, discuţii, interviurile, lansările, dimineţile de sîmbătă, doctorat, cursuri, dizertaţie de terminat, mă duc la redacţie şi iar îmi zic că e gata săptămîna viitoare - n-o să fie, 41 deja, se duce şi 2006, foştii colegi care mă sună să-mi spună că trebuie neapărat să ne vedem pe 22, la anu'. Vizite rare la facultate, mai puţin timp pentru tîrgul de primăvară, recuperez în noiembrie, opriri sistematice, toată iarna, la Cărtureşti, pentru şedinţe de politică literară şi ceai. Conflicte, parti-pris-uri, parcă încep să o iau mai domol, mărunţişuri. Literatură.

Orele de spital, curiozitatea şi întrebările, anul ăsta, ca-n toţi cei de dinainte, s-a murit mult de grija altuia, alergătura, mica bucurie cînd ajung, într-o zi, peste tot aproape la timp. Catedra UNESCO, zilele împărţite după cum am sau n-am seminar (de obicei am), studenţii mei, de care mă trezesc vorbind unde se cade şi unde nu, colegii mei, mai tineri şi mai... profesori, proiectele noastre, enervările, prieteniile, complicităţile, cursul pe care vreau să-l văd tipărit înainte de Crăciun (hal de debut...), încă o carte de terminat pe vacanţă, şi atîtea altele pentru care le mulţumesc, deşi mi-au spus de trei ori să n-o fac. Atît.





Mihai ZAMFIR



Se spune că, după o anumită vîrstă, anii încep să zboare. Conform acestei reconfortante sugestii, oamenii aflaţi, să zicem, dincolo de 60 de ani ar trebui în mod obligatoriu să confunde anii, înregistrîndu-i doar sub forma unui fîlfîit uşor de aripi. Nu vreau să-i contrazic pe eminenţii psihologi care au emis adevărul de mai sus, dar se vede că respectivul adevăr comportă şi excepţii. Cît de descurajantă ar fi lumea fără excepţii!

în ceea ce mă priveşte, pot spune un singur lucru despre scurgerea timpului sub regimul vetusteţii: anii (ca şi anotimpurile sau lunile) nu mai trec acum nici în ritmul călătoriilor (călătorim din ce în ce mai puţin), nici în ritmul noilor ţări descoperite (mergem doar acolo unde am mai fost şi altădată), nici în cel al întîlnirii de noi iubiri sau prietenii (ne mulţumim doar să le frecventăm pe cele vechi), ci în ritmul cărţilor, pur şi simplu al cărţilor. Al celor citite, dar mai ales al celor scrise.

Din acest punct de vedere, 2006 a manifestat faţă de mine o generozitate surprinzătoare, din moment ce nu mai puţin de patru cărţi purtînd pe copertă numele meu au apărut în anul care tocmai se sfîrşeşte. Două au fost absolut noi (romanul Se înnoptează. Se lasă ceaţă şi culegerea de mini-eseuri Jurnal indirect, volumul al doilea); una a reprezentat reeditarea culegerii de studii din 1988 intitulată Cealaltă faţă a prozei; iar cea de a patra carte, lucrată în colaborare, este ediţia în două volume a operei lui Mircea Eliade Jurnalul portughez şi alte scrieri.

Anul 2006 s-a redus pentru mine la patru pietre de hotar pe un drum în orice caz incert. O carte pentru fiecare anotimp. Cum e puţin probabil ca anul următor să reediteze astfel de performanţă, nu-mi rămîne decît să savurez clipa, adică anul, cu atît mai savuros acesta din urmă, cu cît l-am aşteptat, practic, de cînd mă ştiu, de o viaţă întreagă, ca pe un vis frumos, ca pe o promisiune, apoi ca pe o speranţă: anul în care România a fost reprimită oficial în Europa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara