Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcere în trecut:
Ce bine se scria pe vremuri! de Alex. Ştefănescu

Evadez, pentru scurt timp, din cușca în care sunt ținut captiv ca să scriu despre „noul val” și mă întorc în trecut. E primăvară, am și eu dreptul la puțină libertate!
Regret că nu l-am cunoscut pe Radu Tudoran, deși i-am citit cărțile cu plăcere (cu mai mare plăcere decât pe cele ale fratelui său, Geo Bogza). Am fost contemporani din 1947, când m-am născut eu, și până în 1992, când a murit el, ceea ce înseamnă 45 de ani. Și totuși nu l-am întâlnit niciodată. Nu mi-am creat niciodată prilejul să-i spun cât de mult îl prețuiesc. Ce neglijență ireparabilă!
Am recitit astă-noapte volumul său de debut, Orașul cu fete sărace din 1940. Nu m-am plictisit nicio clipă, așa cum mi se întâmplă când citesc scrierile unor debutanți de azi.
Să fii tânăr, lipsit de experiență socială, să ai pregătire militară, nu filologică și să scrii totuși o suită de povestiri care încă de la apariție să atragă atenția criticii literare și a publicului – iată o performanță care numai lui Radu Tudoran putea să-i reușească). Orașul cu fete sărace a suscitat interes încă de atunci, din 1940, în rândurile iubitorilor de literatură. G. Călinescu însuși n-a ratat prilejul de a menționa debutul în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care se afla în acel moment la tipografie.
Povestirile din volumul Orașul cu fete sărace prefigurează seducătorul roman Un port la răsărit, publicat la distanță de numai un an, în 1941. Este vorba de aceeași atmosferă de pierzanie dintr-un mic oraș de provincie, așezat între stepa nesfârșită și Limanul Nistrului. Identificăm în așezarea nenumită în carte vechea localitate românească Cetatea Albă, disputată de-a lungul istoriei de tătari, moldoveni, turci și ruși (și aflată în momentul de față în componența Ucrainei). Când și-a scris Radu Tudoran cartea, Cetatea Albă aparținea românilor. Întreg spațiul basarabean recuperat de la sovietici exercita pe atunci o adevărată fascinație asupra românilor, printr-un mod de viață somnolent și lasciv, rezultat al influenței slave.
*
Editura Cartea Rusă, foarte activă în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial , când România se afla sub ocupație sovietică, avea o misiune propagandistică. Totuși, ea a fost involuntar folositoare românilor, publicând și opere ale marilor scriitori ruși. Așa se face că am avut prilejul să citesc încă din copilărie romanul Suflete moarte al lui Gogol, aflat în biblioteca familiei. Era vorba de o traducere din 1954, realizată de Tudor Arghezi cu ajutorul unor cunoscători ai limbii ruse. Aveam, când am deschis cartea (în 1960) treisprezece ani, dar nu-mi lipsea experiența lecturii și am remarcat imediat umorul sans rivages, de o mare originalitate, al scriitorului rus. Am recitit cartea ca student, pentru examenul de literatură universală, și am rerecitit-o în anii maturității, de data aceasta din pură plăcere. Nu vreau să mor înainte de-a o mai citi o dată.
Fără să aibă sarcasmul lui I.L.Caragiale, studiindu-i pe oameni, dimpotrivă, cu un fel de duioșie și cu un entuziasm de spectator al vieții lor, Gogol ajunge totuși la o reprezentare eroi-comică a realității de fiecare zi. Unii scriitori nu-i văd pe semenii lor, văd doar cerul înstelat (este cazul unor poeți). Alții văd existența umană și o descriu, uneori în pagini zguduitoare, dar atât fac, o descriu. Alții , puțini la număr, văd comedia existenței umane. Printre aceștia se numără Gogol, comparabil din acest punct de vedere cu Balzac și cu... Eminescu.
Iată-l pe celebrul Cicikov îndeplinind ritualul toaletei matinale:
„După masă, dormi puțin și apoi porunci să i se aducă de spălat; își frecă îndelung obrajii cu săpun, boltindu-i pe dinăuntru cu limba; luă de pe umărul servitorului ștergarul și, după ce strănută de două ori drept în nasul băiatului, se șterse cu grijă pe obrajii plini, începând de la urechi. În fața oglinzii, își potrivi pieptarul, își smulse două fire de păr ce-i ieșeau din nări și, nu mult după aceea, se înfățișă într-un frac de culoarea afinelor. Îmbrăcat în felul acesta, porni cu trăsura sa pe ulițele nesfîrșit de late, abia luminate de cîte o pâlpâire ce se strecura prin vreo fereastră.”
Nimic nu este șarjat și totuși filmul pregătirii pentru plecarea în vizită a lui Cicikov are ceva burlesc.
Gogol a avut curajul artistic să dea expresie unui mod de a vedea lumea specific rusesc, pe care îl regăsim în filmele de azi ale rușilor, chiar și în filmele lor de desene animate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara