Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Reacţii imediate:
Ce frumos se joacă un erudit! de Alex. Ştefănescu


Este o plăcere să citeşti o carte de versuri de Cristian Bădiliţă. El obligă poezia - atât de înstrăinată de ea însăşi, în ultima vreme - să reintre în definiţia ei. Să redevină un mod de a încânta. Şi o face cu graţie, jucându-se, nu dând lecţii. Scoate la iveală noi şi noi poeme, cu candoarea unui copil care lansează, de pe o terasă, asupra lumii prozaice de jos, baloane de săpun.

Puţini critici mai sunt în stare să se apropie cu seninătate de versurile lui Cristian Bădiliţă. Cu pamfletele lui violente, poetul le-a rănit multora sensibilitatea. Dintr-o nostalgie a dreptăţii absolute, el a făcut numeroase nedreptăţi. Dar dacă ai o anumită largheţe sufletească, dacă poţi să-l cuprinzi în mintea ta pe acest mereu surprinzător autor cu toate manifestările lui, nu se poate să nu vezi că el poartă o aureolă, a celui ales, şi că intransigenţa lui furibundă, îndreptată uneori în direcţii greşite, exprimă oroarea de mediocritate şi impostură.

Istoric al creştinismului timpuriu, doctor al Universităţii Paris IV - Sorbona, cu teza Métamorphoses de l'Antichrist chez les Pčres de l'Eglise, coordonator al traducerii Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti, traducător el însuşi din greaca veche şi latină, Cristian Bădiliţă este un erudit (cu toate că abia a trecut de patruzeci de ani). Un erudit cu gândire nervoasă, care reacţionează instantaneu la provocările lumii şi care uneori se sancţionează şi pe sine, necruţător (după cum reiese din paginile de jurnal), dar şi un erudit visător-romantic, înclinat spre joc (după cum reiese din cărţile de versuri).

Ce frumos se joacă un erudit! Cu ce eleganţă princiară! Şi aproape toţi erudiţii se (şi) joacă atunci când scriu literatură. Avem destule exemple în culturile lumii, de la Rabelais la G. Călinescu şi de la Umberto Eco la Şerban Foarţă. Sentimentul situării, ca autor, într-o istorie a literaturii, conştiinţa faptului că fiecare text nu este, de fapt, decât un remake al unor texte de altădată creează o detaşare melancolică sau ironică sau burlescă faţă de scris. Literatura se transformă într-un joc de-a literatura.

Nota particulară a lui Cristian Bădiliţă o constituie persistenţa emoţiei în actul ludic. Citindu-i versurile simţi că este vorba de un poet care şi-a rafinat sensibilitatea prin cultură şi nu de un om cultivat care scrie şi versuri.

Poemele sale din volumul recent apărut, Fată frumoasă, cu un subtitlu expresiv-pleonastic, anunţând folosirea simultană a două registre lirice, "poeme de dragoste şi amor", sunt de un patetism evanescent, de un patetism care nu poate fi dovedit şi incriminat. Cum să poată fi considerat patetic un poet care el însuşi ironizează patetismul, prin folosirea desuetului cuvânt "amor", ca şi prin alte metode, subtile, identificabile în aproape fiecare text?

Poetul recurge adeseori la o gesticulaţie şarjată tocmai pentru a da impresia că doar se joacă. Dar această gesticulaţie transportă intactă emoţia şi îl determină pe cititor s-o accepte, fără teama că va fi considerat naiv şi demodat. E - la urma urmelor - doar un joc de-a literatura, la care participă şi el!

"În noaptea asta, ultima din an,/ dă-mi voie să mă urc în turnul gării/ şi ca un mare semn al exclamării/ să mă rotesc patetic pe cadran." (Ucis din dragoste).

Entuziasmul îndrăgostitului nu diferă de acela din poemele de dragoste ale lui Nicolae Labiş ("Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu"....), dar declaraţia directă este înlocuită de o ingenioasă punere în scenă.

Portretul făcut unei necunoscute, unei posibile iubite, întâlnite într-un tren are, la fel, o linie de caricatură tandră:

"Fată frumoasă din vagonul doi,/ de eşti vreo navetistă, nu se cade,/ Ai ochii migdalaţi şi păr vâlvoi,/ Miroşi a cer albastru din Ciclade.// Te uiţi la mine fără să mă vezi,/ Privirile ţi-s reci ca două şine/ Pe care nici un biet marfar nu vine,/ Priviri de melancolic huhurez.// Stai beată lângă geamul care-ţi duce/ Chipul absent în noaptea resemnată/ Şi-ţi faci doar la răstimpuri câte-o cruce.// Bilet nu ai, nici bani, frumoasă fată,/ Dar parc-ai fi nevasta unui duce/ În lumea proletară eşuată." (Fată frumoasă).

Romanţă, cântec de lume, folclor citadin, poem livresc, diverse alte forme neconvenţionale de poezie se combină liber în scrisul lui Cristian Bădiliţă. Poezia lui face atingere "în treacăt" cu poezia lui Eminescu şi a lui Miron Radu Paraschivescu, a lui Ion Minulescu şi a lui Mircea Dinescu, fără să rămână însă tributară vreuneia din ele. Toate aceste texte evocatoare de alte texte se transformă pe loc în efluvii de lirism. Nu le poţi analiza. Dacă iei din ele o mostră între degete ca să vezi din ce se compun, îţi rămâne pe degetul mare şi pe arătător o fosforescenţă greu de explicat:

"Tu ai vrea copii, iar eu sonete/ Îţi tot scriu de zece ani şi-un pic,/ Vrei soluţii trainice, concrete,/ Eu, din contră, nu ofer nimic// Care să-ţi convină şi să-ţi fie/ O secundă, un minut pe plac:/ Beau sirop şi mâzgălesc hârtie,/ Frec manganul, răsucesc tabac.// Şi din când în când, la vremuri grele,/ Scot câte-un volum de poezele,/ Precum cel de faţă,-un samizdat// Ce va fi urgent depozitat/ În garajul editurii mele/ Unde un nebun s-a spânzurat." (Samizdat).

Judecând după prima impresie, se poate vorbi, în legătură cu poezia de dragoste (şi amor) din această carte, despre un pitoresc balcanic. Dar, dincolo de pitorescul balcanic, există un cult medieval al femeii, un spirit cavaleresc pe cale de dispariţie azi (şi care din această cauză pare livresc):

"Cerul îţi atârnă de-o ureche/ (nici nu ştiu, sfioaso, câţi ani ai?)/ tâmplele zeului sunt mai jos de genunchii tăi/ pasul blând muşcă iarba-litanie/ dacă ai spune, Doamne, un cuvânt/ oare nu l-ai spune, tremurând, cu buzele ei?" (Poem pentru a doua Evă).

Este o plăcere să citeşti o carte de versuri de Cristian Bădiliţă.