Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Ce şi cum citim de Nicolae Manolescu


S-au înmulţit semnalele, din cele mai diverse surse, conform cărora nu mai citim nici ceea ce citeam înainte, nici în acelaşi fel. Ca să ne dăm seama de corectitudinea acestor semnale, ar trebui, probabil, să ştim care este frontiera temporală dincoace de care atît literatura, cît şi lectura s-ar fi schimbat. Partizanii ideii de schimbare (majoritatea tineri, dar nu exclusiv) ne lasă să subînţelegem că schimbarea este direct legată de evenimentele din decembrie 1989. Pe de o parte, dispărînd cenzura, multe din "reflexele" literaturii anterioare şi-ar fi pierdut actualitatea; pe de altă parte, redeschiderea către occident a literaturii noastre ar încuraja o "contemporaneitate" a viziunii şi practicilor ei cu desăvîrşire de neconceput înainte. Se remarcă, de altfel, lesne că acestea sînt chiar liniile principale de schimbare: o desfacere a tematicii şi limbajului din chingile ideologiei comuniste (aşa dar, o deplină libertate de a aborda domenii pînă deunăzi interzise, cum ar fi religiosul, sexualitatea, cotidianul mizer ş.a., dar şi o îmbogăţire a lexicului literar, strict controlat înainte de '89); apropierea de standardele actuale ale literaturilor occidentale, în materie nu doar de problematică, dar şi de public, cu alte cuvinte, adaptarea criteriilor specifice artei la economia de piaţă şi la succesul financiar.

Trebuie să spun din capul locului că privesc cu oarecare scepticism acest punct de vedere. Rezervele mele ţin, întîi şi întîi, de legătura oarecum mecanică pe care adepţii lui o fac între schimbările politico-sociale şi cele literare. Există, în toate timpurile, un anumit decalaj între unele şi altele. Nici chiar instaurarea regimului comunist, în august 1944, n-a condus de la început la o modificare radicală a regulilor jocului cultural. Vreme de cîţiva ani s-au prelungit tendinţele şi formele anterioare. Abia instituţionalizarea cenzurii în 1949 le-a pus capăt. Şi încă: literatura realist-socialistă astfel întemeiată a rămas inorganică, fără ataşament profund la sensibilitatea scriitorilor şi fără valoare. Cu atît mai puţin în absenţa unor măsuri obligatorii şi coercitive formele noi iau pe nepusă masă locul celor vechi. Inerţia este imensă în domeniul artei. Timpii politici şi culturali diferă unii de alţii. Am analizat, pe urmele lui Gadamer, în prefaţa la Istoria critică, aceste temporalităţi neconcordante.

În al doilea rînd, totdeauna refuzul vechiului a fost concomitent cu promovarea noului. Pînă şi avangardiştii din primele decenii ale secolului XX, care au început prin a nega în manifestele lor trecutul, au oferit aproape imediat o versiune proprie literaturii socotite de ei novatoare. Bună, rea, convingătoare sau nu, literatura avangardei a existat în anii '20 şi '30 ai precedentului secol. Ceea ce observ astăzi în toate intervenţiile celor care pariază pe schimbare este că se menţin într-un plan negativ: par să ştie, cît de cît, ce nu le place din trecutul literaturii, dar nu şi cum îi văd prezentul şi viitorul. Ce consideră perimat, le este destul de limpede. Care ar fi modelele de pus în loc, habar n-au. Sau vin doar cu sugestii generale şi vagi.

Sugestii, în al treilea rînd, neliniştitoare. Cititorul hîrşit care sînt nu aşteaptă nimic bun de la ceea ce unii dintre literaţii de azi înţeleg prin literatură. Şocant pentru mine este să constat cîteva lucruri. Primul este un fel de oboseala de a citi care se reflectă în respingerea cărţilor groase. Sună naiv, dar este adevărat: Război şi pace sau În căutarea timpului pierdut par să fi devenit pentru mulţi contramodele. Romancierii ar trebui să înveţe, să scrie scurt. Al doilea este antielitismul: noua literatură s-ar cădea să fie populară (în sensul bun, e drept). Dar eu nu cred că toată literatura poate fi accesibilă. Există şi opere dificile, mai ales pentru contemporani, care cad tîrziu în domeniul comun. Fără ele însă, literatura s-ar îneca în rutină. Cu excepţia propagandiştilor comunişti, nici cel mai radical teoretician al caracterului popular al artei n-a respins, cu totul ideea că arta implică şi o doză însemnată de impopularitate.

În fine, romanele, poeziile sau eseurile ar trebui să renunţe la ideile abstracte, la "filosofia" bună pentru privilegiaţi, spre a livra cititorilor - care sînt, nu e aşa, muritori de rînd, fără acces la speculaţia înaltă - formule inteligibile şi eficiente în activitatea lor de zi cu zi, dacă nu neapărat (dar nici exclus nu este) acel senzaţional faptic şi emoţional cu care îi hrănesc masiv presa şi televiziunea.

Acestea fiind zise, aş mai adăuga doar că e un pic paradoxal să susţii noutatea, cu orice chip şi cu orice preţ, crezînd în acelaşi timp în capacitatea ei de a fi pe înţelesul tuturor. Noutatea e totdeauna, măcar o vreme, elitistă şi dificilă. Nu e corect să visezi la o literatură deopotrivă nouă şi accesibilă. Dacă nu cumva promotorii acestor idei fac eroarea, foarte gravă, în opinia mea, de a reduce literatura unei epoci la varianta ei de consum, de a crede, altfel spus, că s-a terminat cu originalitatea, cu imaginaţia, cu erudiţia şi cu subtilitatea gîndirii şi expresiei de dragul succesului de public. Şi contrazice însăşi realitatea literară din Occidentul care le inspiră aceste idei puerile: premiile Goncourt din ultimul deceniu (spre a da un singur exemplu). Le-au primit Makine şi Quignard, doi romancieri despre care ultimul lucru care se poate spune este că se bucură de înţelegerea maselor largi de cititori.