Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Ce mai înseamnă, azi, nobleţea spiritului? de Mircea Mihăieş

Trăim vremuri văduvite de glorie şi sărace în onoare. Toată lumea urăşte pe toată lumea. Fair-play-ul a ajuns o vorbă de ocară, respectul pentru celălalt o autoinjurie, iar admiraţia un instrument prin care ne măsurăm dimensiunea poftelor. Nu ştiu dacă specia umană a fost întotdeauna atât de demnă de dispreţ, ca în acest timp al decadenţei şi minciunii. E posibil să retrăim acelaşi şi acelaşi coşmar, în care doar formulele de expresie sunt schimbate. Intelectualii au ştiut, în epoca noastră, să dea denumiri atrăgătoare unor realităţi hidoase, menite să anihileze însăşi esenţa umanităţii. Fie că se numesc "multiculturalism", fie "corectitudine politică", noile ideologii propun modele prin care bunul-simţ, valoarea, normalitatea, meritul, adevărul sunt călcate în picioare.

Sub presiunea unor monştri amorali, mânaţi de resentiment şi ură, umanitatea actuală se automutilează cu o plăcere rareori - sau niciodată - întâlnită în istorie. Când "maeştri spirituali", "îndrumători" şi idoli ai păturilor intelectuale ajung apologeţi ai violenţei şi antisemiţi precum Slavoj Śiűek (acest guru al Balcanilor, saşiu în gândire şi respingător în expresie), pro-comunişti viscerali precum Alain Badiou, când indivizi a căror principală trăsătură e un incredibilul dispreţ faţă de civilizaţia căreia îi aparţin (de la Derrida, la Chomsky) sunt citaţi cu fervoare religioasă, îţi dai seama că totul e pierdut. Nemernicii au inventat un întreg vocabular al sfidării: pentru ei nu mai există Iadul şi Raiul, Satana şi Dumnezeu, Binele şi Răul: în funcţie de apropierea de centrele ideologice eşti fie "liberal" (echivalentul alintător pentru "comunist"), fie "neo-con" (un fel de troglodit cu aspiraţii complet inacceptabile, precum binele, frumosul, adevărul, valoarea, tradiţia.)

Parcurgeţi lista de lucrări a oricăreia din editurile importante din Occident şi veţi fi copleşit de numărul de studii şi teorii ce vizează un singur, dar obligatoriu, lucru: evacuarea fiinţei umane dintre preocupările demne de respect. Veţi găsi orice: deconstructivism, marxismo-leninism, feminism, postmodernism, multiculturalism, maoism, postcolonialism - numai umanism, nu! Intrată pe mâna unor ideologi a căror obsesie e demantelarea trecutului şi eliminarea dintre preocupări a subiectelor cu adevărat fundamentale, gândirea actuală pare inspirată de preocupările unor oligofreni în căutare de noi şi noi jucării pe cât de lucioase, pe atât de simpliste.

E cu atât mai reconfortant să descoperi, o dată la câţiva ani, o carte nu doar plină de adevăr, ci şi profundă şi emoţionantă, cum e Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Editura Curtea Veche, 2008). Autorul, Rob Riemen, are nemaiîntâlnitul curaj - în lumea setei de putere şi bani - de a spune câteva propoziţii esenţiale: că lucrul cel mai important din lume este libertatea, că nu trebuie să-ţi fie teamă, că ai obligaţia morală de a trăi cu demnitate, că ai puterea să faci diferenţa între bine şi rău, să respingi crima şi abuzul, să te opui forţei brute. Banalităţi, veţi spune. Dar e vorba tocmai de acele valori tari pe care civilizaţia noastră le-a uitat sau le terfeleşte cu bună ştiinţă. Cartea lui Riemen s-a născut dintr-o profundă nelinişte de ordin moral-metafizic, sub presiunea valului de iresponabilitate de care dau dovadă atâţia dintre intelectualii celebri de azi.

Chiar dacă punctul de pornire îl constituie încercarea de a înţelege aberaţiile unor "scholars" a căror preocupare fundamentală a fost motivarea atacurilor de la 11 septembrie, cartea este un veritabil manifest al umanismului. Pilonii pe care stă sunt opera şi personalitatea unor giganţi precum Socrate, Spinoza, Goethe sau Thomas Mann, veritabili constructori a ceea ce se poate numi "nobleţea spiritului". Adică opţiunea pentru acel tip de libertate care implică responsabilitate. Cu atât mai îndreptăţit e să-i dispreţuieşti pe intelectuali precum Dario Fo, Susan Sontag, Norman Mailer, care au trecut pe faţă de partea violenţei, a crimei în masă şi a asasinatului cu substrat politic. Dario Fo, laureat al premiului Nobel pentru literatură, a scris, fără să-i tremure pana: "Marii speculatori huzuresc într-o economie care, an de an, face să moară milioane de oameni din pricina mizeriei. Ce mai contează atunci douăzeci de mii de morţi la New York? Această violenţă este fiica legitimă a culturii foamei şi a exploatării inumane."

Susan Sontag, mereu pregătită să perceapă latura bolnăvicios-perversă a lucrurilor, găsea timp pentru întrebări care l-au făcut, desigur, pe Śiűek să tresalte de bucurie: "Unde este recunoaşterea faptului că nu este vorba de un atentat "laş" la adresa "civilizaţiei", a "libertăţii" sau a "lumii libere", ci un atentat la adresa statului care s-a autoproclamat drept unica superputere mondială, un atentat comis ca ripostă la anumite alianţe şi acţiuni americane specifice?" Istoria infamiei a reţinut arareori exemple mai scabroase de josnicie umană. Şi totuşi, astfel de personaje continuă să fie prizate în numele unei penibile exaltări a "alterităţii", "egalităţii", "pluralităţii opiniilor" şi al altor poncife ale corectitudinii politice.

Acestor monştri ai urii şi resentimentului, Rob Riemen le opune figura luminoasă a câtorva creatori pentru care "nobleţea spiritului" a reprezentat valoarea supremă. Şi atunci când Socrate refuză să abjure credinţa în simplitatea vieţii, demnitate şi libertate asumată până la ultima fibră, şi atunci când Goethe opune "aristocraţiei sângelui" "aristocraţia spiritului", şi când Thomas Mann se ridică împotriva barbariei naziste, şi când Camus cere cu fermitate revenirea la valorile morale, şi când necunoscutul compozitor Joseph Goodman, care-şi dedică viaţa cantatei simfonice "Nobleţea spiritului", pe versurile lui Walt Whitman, ne aflăm în faţa unor secvenţe înălţătoare ale existenţei şi acţiunii umane.

Personajele reale sunt însoţite de eroi ficţionali, într-o încercare de a dărâma zidul dintre real şi imaginar, de a arăta în ce măsură "nobleţea spiritului" reprezintă o miză a întregului univers al artei şi gândirii. Atunci când, arestat de nazişti, Leone Ginzburg îi vorbeşte soţiei (viitoarea celebră romancieră Natalia Ginsburg), el se comportă, de fapt, asemeni unui personaj dintr-o carte. Iar rândurile pe care i le dedică Rob Riemen sunt decupate parcă dintr-o fascinantă elegie ce vorbeşte despre curaj, demnitate umană şi irepresibiliă dorinţă de libertate:

"Deodată i-a venit în minte o altă imagine. O dimineaţă de vară timpurie. În văpaia primelor raze de soare, câmpurile de grâne colorau colinele din depărtare într-un galben şi mai intens. Satul era gol. Tocmai îşi sărutase cei doi copii care dormeau şi bebeluşul abia născut. Era gata să plece la Roma, dar tânăra lui soţie insista ca el să-şi bea măcar cafeaua. Puţin mai târziu, amândoi erau afară, în faţa căsuţei în care-şi petrecuse trei din cei cinci ani ai căsniciei. Un bâtlan albastru zbura maiestuos pe deasupra. Ea l-a îmbrăţişat, l-a sărutat. "Fii fără grijă!", i-a spus încet. El a privit-o în ochi, a zâmbit, i-a mângâiat părul tuns scurt şi i-a spus: "Fii fără frică!" Apoi totul a devenit alb."

Transpunerea personajelor reale în situaţii fictive, ori semi-fictive (vezi dialogul dintre Nephta şi Settembrini, ori cel dintre Socrate şi Platon, ca şi monologurile atribuite lui Nietzsche, despre nihilism, cel al lui Platon în care descoperim un Socrate dornic să ofere o sinteză a credinţei în "nobleţea spiritului", ori călugărul devenit torţionar nazist, ce încearcă să-i demonstreze lui Ginzburg, în închisoare, inutilitatea şi inexistenţa valorilor promovate de o întreagă tradiţie a umanismului) conferă dinamism şi tensiune unei meditaţii în care nu ştii ce să admiri mai mult - forţa angajării morale sau subtilitatea analizei intelectuale. Atunci când îl auzim vorbind pe călugărul cu zvastică pe piept, îi auzim, de fapt, pe toţi urmaşii săi contemporani, de la Susan Sontag, la Dario Fo, Norman Mailer ori Slavoj Śiűek:

"- De unde vin atunci toate prostiile astea despre suflet şi adevărul divin? Eu ştiu, şi dacă este adevărat, o să ard în focul iadului. Un iad din care am izbutit să scap.

Pentru o clipă s-a lăsat iarăşi tăcerea.

Leone, dintotdeauna am vrut să-ţi pun întrebarea asta.

Vocea a început să vorbească şoptit.

- Dar dacă Socrate n-are dreptate, îţi dai seama ce înseamnă asta? Înţelegi că într-un asemena caz toată viaţa ta, tot ce-ai făcut, se bazează pe o îngrozitoare, imensă eroare? Că te laşi torturat şi că vei muri curând, la nici treizeci şi cinci de ani, fiindcă ai crezut într-o eroare?"

Din păcate pentru toţi apostolii apocalipsei de neon pe care încearcă să ne-o prezinte drept însăşi esenţa existenţei, Socrate nu s-a înşelat. Şi nici cei care se încăpăţânează, precum Rob Riemen, să creadă că veritabila nobleţe a spiritului va supravieţui atacurilor laşe ale agenţilor relativismului şi urii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara