Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ce morţi trebuie plânşi? de Gina Sebastian Alcalay


În coloanele multor ziare au răzbătut adesea ecouri ale polemicii pe plan internaţional dintre cei ce susţin cu tărie unicitatea, incomensurabilitatea şi incomparabilitatea Holocaustului, şi adepţii curentului de gîndire care, fără a fi negaţionist, consideră că o crimă e egală cu altă crimă la fel de odioasă, chiar dacă desăvîrşită cu alte mijloace şi în alte forme, că o victimă e egală cu alta, şi că nu este deloc indecent de comparat genocidele care au marcat în mod tragic istoria secolului XX. Moartea prin înfometare a unui copil de chiabur ucrainian provocată de regimul stalinist poate fi echivalată cu aceea a unui copil evreu din ghettoul de la Varşovia, scrie istoricul francez Stephane Courtois în introducerea sa la faimoasa Carte Neagră a Comunismului, - dar se pare că a spus-o înaintea lui şi celebrul Vassili Grossman, fostul dizident sovietic a cărui mamă a fost ucisă de nazişti.
Aş dori însă să arăt mai jos ceva mai pe larg cîteva din argumentele celor două curente de gîndire - şi aceasta fără procese de intenţie. De ce apreciază diverşi autori, îndeobşte evrei, ca şi mulţi intelectuali de formaţie comunistă ca o minimalizare a Holocaustului, şi deci ca o manifestare larvată de antisemitism, comparaţia dintre crimele nazismului şi comunismului? În primul rînd pentru că, spun ei, trebuie ţinut seama de o serie de factori foarte importanţi care diferenţiază cele două sisteme totalitare. Nu e totuna să ucizi, depinde şi de cum ucizi, pe cine şi în ce fel. Staliniştii (şi leniniştii înaintea lor) n-au ucis în mod deliberat, programatic şi pe o cale industrială (bazată pe acel dispozitiv principal care era camera de gazare) un popor întreg, numai pentru vina de a fi fost ceea ce era, cum au făcut naziştii. În al doilea rînd, ideologia comunistă care se revendică de la idealismul filozofic hegelian, utopiştii sec. 19 şi teoriile lui Marx, nu numai că nu era criminală ca atare, ci pornea iniţial de la principii nobile, umaniste şi progresiste, care au fost pervertite ulterior în practica socială, pe cîtă vreme nazismul nu putea invoca nici o tradiţie filozofică respectabilă, exterminarea rasială devenind pentru el o tehnologie şi un scop în sine, cu justificări incomprehensibile dincolo de ura furibundă şi primitivă a unor anti-oameni (nu folosesc cuvîntul "monştri" pentru că am în minte teoria Hannei Arendt despre "banalitatea răului", despre un Eichman, funcţionar mediocru şi birocrat), ridicată la rangul de politică de stat.
De acord, răspunde Tzvetan Todorov, unul din cei mai cunoscuţi cercetători şi eseişti din Franţa în domeniul vieţii sociale, autor al unei lucrări intitulate Abuzurile memoriei în care condamna de altfel "elucubraţiunile negaţioniste" şi în general ideologia extremei drepte de tipul Le Pen. De acord, numai că dezbaterea nu se duce asupra unicităţii şi singularităţii genocidului evreiesc: trăsăturile lui sînt cu adevărat unice şi singulare, ele neputînd fi întîlnite în altă parte. El împărtăşeşte însă în aceasta statutul oricărui eveniment istoric suficient de complex şi dramatic. Catastrofa comunistă din URSS este şi ea în genul ei perfect unică: unde în altă parte au fost reunite laolaltă toate acele sumedenii de trăsături caracteristice care au fost ale sale?
Şi de ce, spun eu împreună cu Todorov, să fie interzisă comparaţia dintre cele două sisteme totalitare pe care persoane ca, recent, Edgar Reichmann din Paris o resping drept o încercare de "amalgam hidos"? Cum să ştii dacă un anumit lucru este diferit de toate celelalte dacă nu-l compari cu nimic? Comparaţia permite să descoperi asemănări şi deosebiri, ea pune în relaţie nişte fapte, ceea ce înseamnă, după părerea mea, nu a le relativiza (procese de intenţie mai mult sau mai puţin sofisticate pot desigur fi edificate oricînd, dar asta-i altă treabă), ci a le da un sens. Hannah Arendt, Raymond Aron sau François Furet au făcut şi ei comparaţii între cele două sisteme, identificate ca forme de totalitarism ale căror trăsături comune au încercat să le evidenţieze.

Dintre acestea, am putea menţiona opţiunea pentru înregimentare, obedienţa necondiţionată şi exterminare; pentru colectivism şi antiindividualism; pentru naţionalism furibund însoţit de un sălbatic antisemitism declarat şi emblematic la nazişti, vagamente voalat sub o frazeologie lozincardă şi mincinoasă dar îndeajuns de criminal şi el la comunişti; de asemenea, opoziţia faţă de regimul parlamentar autentic şi intoleranţa viscerală faţă de liberalism sub toate formele sale, de la politică şi viaţă socială, pînă la artă şi cultură în general.
În ce-i priveşte pe nazişti, ei erau cinici, de o cruzime rece şi "ştiinţifică" aproape nedeghizată, în timp ce comuniştii erau meşteri în arta escamotării, fariseismului, duplicităţii şi minciunii oficiale (şi neoficiale) ridicate la rang de mod de existenţă şi metodă de guvernare. Cele mai sîngeroase şi spectaculare crime ale lor (inclusiv împotriva evreilor în URSS) s-au ţinut lanţ, ce-i drept îndeosebi în epoca stalinistă, revărsîndu-se însă în timp şi spaţiu, precum ştim, în întreg imperiul dominat sau influenţat de ei, dacă ne gîndim şi la China, Cambodgia, Vietnam, Coreea de Nord, etc.
Naziştii îşi exercitau teroarea şi întreaga maşinărie opresivă a statului înainte de toate împotriva evreilor, ţapii ispăşitori pentru toate relele; comuniştii îşi terorizau în primul rînd cetăţenii propriilor popoare, transformaţi (cu rare excepţii) fie în delatori, fie în instrumente pasive şi timorate, fie repetînd prosteşte ca nişte automaţi consemnele primite de la partid şi guvern, sau în epave umane, trăind veşnic în lipsuri şi privaţiuni, cu gîndirea atrofiată, cu spaima năpastelor care s-ar putea abate asupra lor.
Dincolo de aceste deosebiri însă ambele sisteme au fost însă, în mod practic, mai presus de toate, instigatoare şi generatoare de crime în proporţii de masă (potrivit Cărţii Negre a Comunismului şi ultimelor cercetări pe bază de arhive, astăzi disponibile, numărul victimelor comunismului s-ar ridica la cca. 100 de milioane) - naziştii după criterii de rasă, comuniştii după acelea de clasă.
Vassili Grossman, citat mai înainte, coautor împreună cu Ilya Ehrenburg al Cărţii Negre asupra crimelor naziste în URSS, nu ezită să facă analogii: "Naziştii afirmau despre evrei că nu sînt fiinţe umane. Lenin şi Stalin au spus şi ei aceleaşi lucruri: chiaburii nu sînt fiinţe umane". Sînt cunoscute astăzi directivele personale ale lui Lenin împotriva acestor "bogătani" şi "lipitori ale satului": "trebuie spînzuraţi, şi spînzuraţi în aşa fel ca oamenii să vadă... să tremure, să ştie".
Acestea fiind spuse, rezultatul comparaţiei echivalează oare cu semnul egalităţii dintre diferitele feluri de genocid? Între deportarea, torturarea, arderea de vii a unor oameni la Auschwitz şi uciderea altora prin spînzurare, înfometare, bătaie, tortură, tratamente psihiatrice şi mucegăirea în temniţe, penitenciare şi lagăre de exterminare secrete? Chiar dacă nu, chiar dacă semnificaţia lor istorică şi politică nu este nici ea identică, pe plan moral, ca şi în planul codului penal, ele pot fi echivalente şi merită aceeaşi condamnare.

E normal ca cei care au suferit să-şi plîngă în primul rînd propriii lor morţi şi să încerce prin toate mijloacele să le perpetueze memoria, să-i apere de uitare şi de obnubilarea conştiinţelor. Dar şi mai de admirat sînt aceia care, precum Vassili Grossman, după ce au luptat împotriva nazismului au denunţat cu aceeaşi înverşunare opresiunea comunistă. Sau cei care, după ce au ieşit din lagărele morţii naziste, au simţit nevoia să militeze împotriva tuturor lagărelor concentraţionare. Cei pentru care, cum frumos scria Virgil Duda într-un apendice la romanul său A trăi în păcat, pogromul de la Iaşi va înceta să reprezinte exclusiv "o problemă a evreilor", genocidul din Turcia de la începutul secolului, "o tragedie a armenilor", iar acela de la Canal "o treabă a românilor".