Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Ce naiba faci! de Livius Ciocarlie


În tramvai, o bătrână oarbă şi un bărbat infirm, târând după ei un pat pliant şi o sacoşă cu resturi de mâncare. Iată de ce, oricât de dezirabil, succesul meu literar nu e chiar lucrul cel mai important de pe pământ.

Secretul meu: nu mint. De aceea, bună parte din ce scriu pare exagerat.

Conferinţă la Teatrul Naţional. Afară de trei intervenţii anodine, un singur comentator. Care, în jumătate de oră, mă face praf. Şi ce frumos vorbisem, domnule! Vorba mamei: mie mi-a plăcut.

Ascultător, sensibil la comanda socială, îmi duc urechile în aula Academiei. Ce pot să spun cu certitudine este că s-a vorbit. Ce s-o fi vorbit?

Ieşind, trec pe la Muzeul Literaturii. Primesc un Manuscriptum cu, înăuntru, un text al meu. Constat cu satisfacţie că, exceptându-l pe directorul instituţiei, dintre toţi semnatarii sunt cel mai viu. Cel mai încă în viaţă, vreau să spun.

Aseară, o bucurie. Telefon de la Profesor, ca să afle cum s-a descurcat Alexandra - bine - la Congres. După şase luni de boală, când a părut cert că nu-şi va reveni, acum, la apoape 90 de ani, coboară şi urcă patru etaje. Da, zice el, ca mama lui Nicolae, dar cu baston!

Când transcriam scrisorile lui Roman, mă gândeam că va trece drept stângist. Anunţa criză financiară la americani. Şi iată, criza s-a ivit. Doctrina liberalismului pur şi dur, excluzând intervenţia Statului, va avea de suferit.

ŤE neplăcut să gândeştiť mi-a spus cineva în vis. Însă cum maşinile tocmai porniseră de la stop şi era vacarm, poate mi-a spus că e plăcut. Sunt nevoit să ezit.

Cu ocazia crizei financiare mondiale, T s-a hotărât să le facă fetelor, din bani neprevăzuţi, cadouri mai de soi. Două medalioane. Se duce, aici, în cartierul armenesc, la un bijutier armean. Unul venit nu de mult în ţară, dar trăgându-se din părinţi care au trăit la Bucureşti. Vorbeşte româna aproximativ. Azi, T trece pe acolo, să vadă cum stau lucrurile. Medalioanele sunt gata. T îi spune armeanului că nu are banii la ea. Omul i le întinde şi-i spune să le ia. Ť-Cum să le iau, aşa, fără să plătesc? -Ce-ţi pasă pe tine, dacă ţi le dau? Aduci tu banii. -Şi dacă nu-i aduc? -Lasă că-i aduci. Eu cunosc la om.ť

Nu mă stăpânesc. Transcriu o idee. Mă opresc pe la mijloc. Degeaba o cred adevărată. Nu rezistă. E flască. Şi nu schimb mersul lumii cu ea.

T îmi atrage atenţia: mama a murit în ziua mea de naştere, Roman în ziua aniversării lui Maxone. Spune asta ceva? Desigur, nu. Totuşi, e tulburător.

Ne vine un prieten de o viaţă. De vârsta noastră. Nu l-am văzut de câţiva ani. Deschide poarta - şi nu-l recunosc.

De când am primit o comandă care, în sfârşit, mă interesează, mă simt de parcă aş fi Haydn. Ť-Dragă Ioji, fă-mi te rog o simfonie. -Jawohl, Înălţimea voastră, când să fie gata? -Joi.ť

W.N.P. Barbellion: Ť...moşulică cel surd, în etate de 76 de ani.ť M-a ratat cu puţin. Trei ani.

ŤNimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu.ť Aşa e, dar nu văd interesul. Că trăiesc acum, în această clipă, e altceva.

T se plânge că a cheltuit mulţi bani pe medicamente. Ť-Lasă, chiar atâţia am luat de la revistă pe două luni. -Adică tu lucrezi sau ce naiba faci şi banii îi aruncăm.ť Sper să nu se supere, deloc nu vreau s-o ironizez. Nu există definiţie mai exactă a ce fac eu.

Prin lege, clădirea G.D.S-ului va trebui înapoiată fostei Uniuni a Tineretului Comunist. Cred că ideea nu-i completă. Aş instala acolo o fundaţie ecumenică: Hitlerjugend, Brigăzile roşii, UTC...

Nu se prinde de noi democraţia, dar nici ea nu se prinde cu noi!

La policlinică, o doamnă bătrână se roagă să fie programată astăzi, fiindcă e bolnavă şi vine de departe. ŤToată lumea e bolnavă şi ce-mi pasă mie de unde veniţi!?ť

Cred că, în sfârşit, am să vizitez Londra. Turnul Londrei, mai precis. Curtea de Conturi îmi pune întrebări dure în legătură cu prestaţia mea într-o comisie, acum doi ani. De tipul: de ce am declarat că nu fac parte din consiliul de administraţie al nici unei edituri înainte de a fi aflat care erau acestea? Pungaşul de mine, crezusem că-i păcălesc şi că era suficient să nu fac parte din nici una ca să semnez. Iată că mi s-a înfundat! Glumesc, dar au şi ei dreptate. Cum aflu, obligaţia mea era să Ťcunoscť şi despre rudele mele de gradul doi, după cum şi despre Ťafiniť, că nu fac afaceri editoriale. Ştiu eu ce mişculează la Timişoara vărul meu, Ionică, sau domnul Anania, afinul, în bârlogul lui ? Adus la realitate, am hotărât ca, după ce-mi fac ordine pe birou, să mă prezint, fără a mai aştepta somaţie, la penitenciar.

Omul, ce rost ar avea să-l numesc ?, e hahaleră şi serios, de bună credinţă şi lichea.

Îl întâlnesc pe cineva la care, nu foarte de mult, am fost invitat la masă. Am petrecut câteva ore împreună, am discutat. Eram numai patru. Cum mi se întâmplă de atâtea ori, nu mă recunoaşte. Astăzi transcriu un eseu despre Gombrowicz. El spune că purtăm tot timpul mască, sub care nu avem un obraz Ťadevăratť. Tind să cred că umblu prin lume fără mască. Cum n-am nici obraz, omul se uită la mine şi nu vede nimic. Nimic de reţinut.

Se întâmplă şi în lumea bună ce vedem noi seara la televizor. În Franţa, mai exact. Un bărbat torturează luni de zile un copil de cinci ani al concubinei, până îl omoară. S-au găsit 6o de cicatrice pe corpul lui. Ca să-l scape fără să se trădeze, mama îl dusese la medic, sub pretext că se automutilează. Medicul a văzut cicatricele şi - l-a trimis acasă. Bărbatul, pervers (îi şi aud pe avocaţi cum demonstrează că a fost abuzat în copilărie, deci nu se putea comporta altfel). Dar medicul? Interogat, băiatul mai mare, de zece ani, spune că fratele lui era dus în baie şi că de acolo nu-l auzea niciodată ţipând. Nu-l auzea niciodată ţipând. Ce nimicuri ni se par nouă importante! Un copil de cinci ani...

Oricâte trăsături comune (exempl.: ŤO trăsătură este uşurinţa incredibilă cu care tratez problemele serioase.ť) cu Barbellion ţi-ai găsi, nu se cuvine să insişti, fiindcă tu ai trecut, sănătos, de 70 de ani, iar el a murit la 30 şi până atunci s-a chinuit.

Doi tineri care se cred îndrăgostiţi nu-şi pot ascunde răceala în scrisori. Cunosc fenomenul, în urma istoriei amoroase cu Gerty. Diletant, nu pot să mă prefac. Simţeam, fabricându-mi scrisorile, cât erau de seci. Fusesem flatat de frumuseţea fetei şi de ceea ce păruse inaccesibil, nu mai mult. Înşelată când ne întâlneam, citind scrisorile şi ştiind să citească, a înţeles. N-am continuat. Au trecut zeci de ani. Poate fiindcă ea a murit tânără, mă simt încă vinovat.

Mi se spune: cartea despre Roman nu se poate citi. Prea multă suferinţă. Ştiu. Nici n-am făcut-o pentru cititori obişnuiţi. E destinată celor care, interesaţi de ce a lucrat, vor afla în ce măsură un artist se poate detaşa de suferinţa lui.

A-i spune iubitorului de artă că arta îmbătrâneşte e cum ar fi să-i spui credinciosului că îmbătrâneşte Dumnezeu.