Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Ce ne împiedică să gândim de Nicolae Manolescu

Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 238 pag.

Mărturiseşte Gabriel Liiceanu în Epilogul la Nebunia de a gândi cu mintea ta (Humanitas, 2016): „Când, la începutul anilor 1990, am încheiat cartea Despre limită, am trăit o clipă cu convingerea că am înţeles şi «rezolvat», în forma unui straniu discurs din care lipsea orice referire bibliografică, problema «esenţei omului». A fost ultima mea tresărire de orgoliu metafizic. Acum nu mai cred că ştiu – şi că pot lămuri pe oricine sub forma unui expozeu limpede precum o lecţie de manual – ce-nseamnă «a gândi cu mintea ta».”

Mărturisirea nu denotă doar modestie, ci şi maturitate, filosofică, desigur, cel dintâi care şi-a pus problema în aceşti termeni a fost Socrate. Cele trei studii au în comun problema gândirii, dar se deosebesc prin perspectiva asupra acestui dar pe care omul nu-l posedă la naştere, ci îl învaţă pe parcursul vieţii. Cât priveşte bibliografia, ea este extraordinară, dându-i cărţii recente o dimensiune de adâncime, dacă pot spune aşa: ideile, interpretările, controversele, nuanţele, datorate atâtor filosofi pe care Liiceanu îi citează, constituie în sine o substanţă densă şi o valoare adăugată a analizelor autorului.

Primul studiu este, la origine, o conferinţă despre Alexandru Dragomir, autorul unei cărţi intitulată autoironic Crase banalităţi metafizice, în care Liiceanu însuşi a adunat, după moartea autorului, însemnări mai vechi ale elevului lui Heidegger şi le-a publicat în 2004 la Humanitas. Mai exact este a spune că Dragomir îi oferă un punct de plecare, aşa cum Noica îi va oferi unul pentru al doilea studiu, iar Pascal, pentru al treilea. Lucru nu lipsit de importanţă în context: Liiceanu ştie acum ceea ce probabil ignora la început şi anume că, în filosofie, mai mult decât în orice altă disciplină umanistă, originalitatea nu constă, decât în câteva cazuri pe care le putem număra pe degetele de la mâini, întro idee absolut nouă, ci în crearea de unghiuri din care ideile pot fi privite, în hermeneutica înălţată pe soclul noutăţii. Cei mai mulţi filosofi sunt interpreţi, nu creatori de idei sau de sisteme noi. În mărturisirea de la care am pornit, Liiceanu însuşi ne previne de acest lucru.

Două sunt premisele dezvoltate strălucit de Liiceanu în Ce înseamnă a gândi: prima este aceea socratică din dialogul lui Platon Theaitetos, însuşită de Schopenhauer şi de alţii, conform căreia gândirea ţine de otium, nu de negotium, altfel spus, a gândi înseamnă a sta pe gânduri, nu a activa în practica de zi cu zi; a doua a exprimat-o Ortega Y Gasset, sub forma interiorizare versus perturbare, reluată de Husserl şi de Cioran. Se ştie povestea lui Thales din Millet, care, contemplând stelele de pe cer, a căzut într-un puţ, de unde o slujnică l-a scos şi, râzând de el, i-a spus că nu are habar de ce se află la picioarele lui. Observaţie corectă, care este însă tocmai ceea ce desparte gândirea de bunul simţ al omului de acţiune cotidiană. De aici pornind, Liiceanu dezvoltă o pasionantă problematică a gândirii ca stat pe gânduri, cât mai departe de preocupările vieţii umane de toată ziua şi, fireşte, de bunul lui simţ înnăscut. (O parabolă nostimă pe această temă găsim într-o Cronică a mizantropului a lui G. Călinescu: un cocoş, care se înfăţişează prompt sub fereastra casei în fiecare dimineaţă, auzind-o deschizându-se, fiindcă intuieşte că va primi boabe, nu e inteligent, ci deştept, plin aşa dar de bun-simţ, observă autorul, ceea ce îi determină promptitudinea; dacă ar fi inteligent, ar rupe-o la fugă în direcţia opusă, ştiind că e pus la îngrăşat ca să fie tăiat, şi, în loc să ajungă la timp la fereastră, ar da în gropi, şi, ca Thales, ar nimeri întrun puţ). Primii filosofi din Antichitate şi unii din urmaşii lor până azi au avut parte de acelaşi dispreţ al slujnicelor, ca şi Thales. În definitiv, Socrate a fost împins la sinucidere, tocmai pentru că încălca doxa bunului simţ al atenienilor, formulând paradoxe filosofice. El a fost primul gânditor care a opus gândirii mitice, mitopoieiei, filosofia, şi gândirii colective, gândirea cu mintea proprie. După 2500 de ani, lucrurile nu s-au schimbat prea mult: numeroşi Socrate sunt lapidaţi moral în întreaga lume astăzi, pentru că gândesc cu mintea lor. Liiceanu are dreptate.

Sunt personal foarte interesat de tema celui de al doilea studiu, inspirat de Noica, despre nevoia de îndrumători culturali, de guru, de maeştri spirituali. Mi-am consacrat discursul de la Universitatea din Cluj, când mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, tocmai acestei chestiuni, într-o vreme a învăţământului la distanţă şi a dispreţului faţă de meseria de dascăl. Studiul are două particularităţi pe care nu le regăsim în precedentul şi nici în cel care urmează: un caracter autobiografic pronunţat, ca în cărţile de memorialistică ale autorului (neuitata plimbare, de pildă, pe dealurile din împrejurimile Pucioasei, când maestrul Noica îl învaţă pe ucenicul Gabriel un mijloc mnemotehnic de a învăţa alfabetul elin!), şi accentele polemice ale discuţiei despre ce înseamnă a învăţa. Absolut savuroase sunt citatele din Hanna Arendt referitoare la Ulise sau acelea, extrem de actuale, ale lui Kierkegaard despre „mulţimea” creatoare de prejudecăţi fatale civilizaţiei („Cu adevărat, nu există alt loc în care omul să fie mai lesne corupt decât mulţimea”).

Ambele caracteristici se regăsesc în cel mai polemic şi politic studiu din carte. Acesta porneşte de la celebra frază a lui Pascal: „Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes”. Liiceanu aminteşte de faimoasele metode de a regla gândirea indicate de Platon (Socrate) şi de Descartes, analizate de Alexandru Dragomir, adăugând-o pe aceea a lui Aristotel, spre a ajunge la „dereglarea sufletului occidental” actual, despre care scrie o pagină polemică, dar şi politică, foarte dură, inspirată de radicalismul lui Noica: „Toate «dereglările oamenilor» (Pascal), pe care le voi prezenta în continuare ca forme de manifestare a nerezonabilului, vor fi considerate ca izvorând dintr-o unică şi mare dereglare a sufletului occidental. Voi numi dereglarea sufletului occidental dereglarea în raport cu instinctul de conservare şi voi vorbi despre tentaţia suicidară a Occidentului”. Din cele şase tipuri de dereglare enumerate de Liiceanu, doar unul (descentralizarea cuvântului) mi se pare indubitabil real pentru civilizaţia occidentală. Altele se potrivesc Estului european mai degrabă decât Occidentului (subminarea tradiţiei). Două (subminarea elitelor şi subminarea raportului cu tehnica) sunt pe linia conservatoare Noica-Patapievici. Şi, apoi, de ce fascismul nu apare identificat ca ideologie autodistructivă alături de utopia marxistă, de nihilismul rus şi de egalitarismul Revoluţiei franceze? Mi se pare preferabilă analiza lui Liiceanu referitoare la comunism, din cartea scrisă împreună cu Pleşu şi Patapievici, pe care am comentat-o nu demult. Cåt priveşte politica corectă, care ar reprezenta un indiciu important pentru deriva stângistă, a civilizaţiei occidentale, cred că, din fericire, ea nu mai caracterizează intelectualitatea actuală, fiind, practic, un capitol încheiat. O nouă stafie bântuie Occidentul în ultimii ani şi ea se hrăneşte din extrema opusă, dreapta populistă, deşi nu exclusiv. Poate fi definită pe scurt ca incorectitudine politică: lipsa cronică de respect faţă de realitate şi faţă de adevăr, ca şi de suită în idei sau opinii. Discursul de acest tip este de obicei unul de vorbe goale şi se dispensează de principii. Este, într-un fel, pur ocazional. Exemple? Trump în SUA, Putin în Rusia, Erdogan în Turcia, Ponta în România, Orban în Ungaria şi alţii câtă frunză, câtă iarbă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara