Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Despre literatură cu bucurie:
Ce înseamnă plumb ? de Ioana Pârvulescu

Destinatar: Prof. Nicolae Manolescu


Domnule Profesor,

În numărul trecut al revistei anunţam o nouă rubrică, al cărei generic îl vedeţi alături. Dar am nevoie de interlocutori. Ca să-l parafrazez şi să-l contrazic pe unul din favoriţii mei, Camil Petrescu, "eu nu pot vorbi onest decât la persoana a II-a". Pentru această primă întrebare, "Ce înseamnă plumb?", persoana a II-a (plural) sunteţi dumneavoastră. Mi se pare firesc să fie aşa, nu numai pentru că aţi scris în mai multe rânduri despre Bacovia, dar şi pentru că aţi scris o Istorie critică a literaturii române în care regândiţi literatura. Sau, mai simplu, în care gândiţi. Bacovia nu e tocmai preferatul dumneavoastră - îl cam demitizaţi, îl reaşezaţi, în fond, în zona în care s-a aflat în receptarea interbelică - dar răceala asta poate fi utilă în judecarea unui poet.

Pentru că limbajul poetic are (aşa cum a demonstrat-o fidelul cititor al României literare, domnul Solomon Marcus, într-un text faimos în teoria literară românească) asemănări cu limbajul matematic, nu e de mirare că se ajunge greu la înţelegerea unui poem, oricât de simplu. Dar poezia nu e totuşi aritmetică, iar dacă seamănă cu matematica, ea seamănă cu un nivel superior al acesteia, şi îţi trebuie în ajutor şi intuiţia, şi sensibilitatea, şi experienţa, şi antrenamentul, ca să-i dai de capăt. Când îl învaţă pe Bacovia, elevilor li se dau nişte rezultate poetice de-a gata, ca să le memoreze, li se spune că 2+2=4, că plumb înseamnă "apăsare, nevroză, greutate a vieţii, cenuşiu". Că e "disperare lipsită de speranţă", cum scrie în site-uri Wikipedia, de pe Google. Sau li se spune că ar fi o trimitere ascunsă la alchimie, unde din plumb se obţine aurul (poetic, evident - iată arta poetică bacoviană!, plumbul cuvintelor de zi cu zi se transformă în aur poetic). Mai din lene, mai din nepăsare, după ce trec examenul de bacalaureat, cititorii se mulţumesc toată viaţa cu aritmetica asta. Rareori se mai întorc la naivitatea iniţială, cea pe care ar trebui s-o aibă oricine citeşte un poem, cu atât mai mult un poem-cheie pentru înţelegerea unui poet. Pentru că, o ştiţi mai bine ca mine, dacă la examen întrebi un student despre un titlu din Bacovia, va spune cu siguranţă Plumb. Când spui Bacovia, spui Plumb, când spui Plumb, spui Bacovia. Cuvântul acesta a devenit, ce s-o mai lungim, parola lui Bacovia. Numai că, atunci când vrei să deschizi seiful poetic cu această parolă, constaţi că rămâne încuiat.

Domnule Profesor, până la urmă, ce înseamnă plumb? De unde până unde atâta plumb într-o poezie care foloseşte un vocabular simplu, la îndemână, din viaţa de zi cu zi, din târgul nostru cel de toate zilele, din locul unde nu se întâmplă nimic, niciodată? De unde apare metafora asta - dacă metaforă este - într-un volum în care e vorba de lucruri concrete, palpabile, vizibile, sau măcar audibile din micul oraş? Cine poate pipăi, vedea, auzi plumbul? Un oraş cu parc şi havuz, unde anotimpurile sunt ori prea lungi, ori prea reci, ori prea calde, ori prea monotone, o odaie cu clavir, o lume în care totul se reduce la, cum spuneţi şi dumneavoastră, obiecte, şi la caracteristicile lor prime? Unde e în acest oraş plumbul concret? Nu e de mirare că, inventând cărţi, chiar cu titlu existent, în Bibliografia generală, ingeniosul şi ludicul Mircea Horia Simionescu spune că Plumb a apărut în "Biblioteca pentru metalurgişti". E de bun simţ!

M-a preocupat mereu înţelegerea corectă a cuvântului Plumb şi a poemului care dă titlul volumului de debut al lui Bacovia. Fiind aşezat în deschiderea lui, este pe post de artă poetică, de credo literar. Cum să crezi în plumb? Ce să crezi despre poezia de plumb? (Deja am spus prea mult şi risc să stric suspansul!). Ca să înţeleg, m-am reaşezat - ştiţi că-mi plac călătoriile temporale, acum devenite din păcate o modă - m-am întors deci în 1916, ianuarie, anul şi luna apariţiei cărţii. Ştiţi care sunt titlurile volumelor de poezie românească din 1916? Ştiţi, desigur, că de-abia aţi aşezat literatura în calendarul ei istoric. Sunt cele mai convenţionale, mai banale sau mai marcat "poetice" cu putinţă: Şesuri natale şi Zâmbete şi lacrimi scrise de tradiţionalistul Nichifor Crainic, Inscripţii de N. Davidescu, Cântece fără ţară de Goga, Ardealule, Ardealule bătrân de Emil Isac, Viaţa de Mihail Săulescu. Doi poeţi mai debutează odată cu Bacovia: Topîrceanu, cu două volume: Balade vesele şi triste şi Parodii originale şi Vasile Voiculescu, singurul care păstrează titlul consacrat până atunci, Poezii. (Volumele de poezie se numeau redundant, în secolul 19 şi la începutul secolului 20, Poezii sau Versuri, pentru că publicul avea încă nevoie de un semn de recunoaştere; o ştim din schiţa lui Caragiale Cum se naşte o revistă? ).

Acum să ne închipuim o vitrină sau un raft de librărie şi câţiva cititori reprezentativi pentru anul 1916. Care citiseră Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade-Rădulescu, care avuseseră în cartea de citire Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, iar dacă erau mai la zi cu literatura, ştiau şi un Baudelaire, apoi câţiva simbolişti francezi sau belgieni şi pe maestrul Macedonski. Recunoşteau poezia în titluri cu "zâmbete" şi cu "lacrimi", urmaşele mai mari ale "lăcrămioarelor" lui Alecsandri, în titluri viguros patriotice, care vorbeau cu ţara (Ardealule bătrân!), puteau înţelege chiar o metaforă consacrată de o jumătate de secol, ca Les fleurs du mal, dar cu siguranţă că văzând un titlu ca Plumb printre toate astea nu aveau sistemul de referinţă potrivit cu el. Le cădea greu. Cel mult - eu aşa aş fi făcut, dacă aş fi trăit atunci, dacă aş fi fost o casnică naivă, dar cu gust de citit, şi aş fi văzut cartea la raftul cu poezie - cel mult, publicul se putea gândi că e vorba de plumbul gloanţelor, de plumbii din poezia populară repusă în circulaţie de acelaşi Alecsandri. Cu atât mai mult cu cât era război şi România se pregătea de el. Acesta e sensul la îndemână pentru orizontul de aşteptare şi memoria poetică a anului 1916. Or, nimic din toate astea în volum, iar dacă e vorba şi de moarte, ea nu are a face cu moartea eroică de pe câmpul de luptă.

Dacă presupusa cititoare neiniţiată care aş fi fost eu sau presupusul cititor obişnuit care aţi fi putut fi dumneavoastră în 1916 ar fi citit poemele, ce dezamăgire! Abia se învăţaseră cu metaforele şi cu celelalte figuri de stil, abia înţeleseseră că poezia e un cod, când iată că din nou se ajunge la un limbaj primar, primitiv chiar. Ştim azi că în critica literară s-a dat o adevărată bătălie între cei care susţin că poezia lui Bacovia e una de simplă notaţie, cei de partea cărora vă aflaţi şi dumneavostră (a este egal cu a, corbii sunt corbi, negrul e negru, iar asta e de-ajuns) şi cei care susţin că poezia lui e de sugestie: corbii trimit la moarte, negrul trimite la tristeţe, doliu etc.) De partea cui sunt eu? Vă voi spune ceva mai târziu. Dar să fim cinstiţi. Dacă am fi citit poezia lui Bacovia la 1916 ni s-ar fi părut destul de urâtă, cu titlul ei cu tot (nu e de mirare că n-a fost defel un succes de vânzare!). Mai mult, cu sărăcia ei lexicală, cu economia demnă de vremuri de criză stilistică şi cu tautologiile ei, părea a fi scrisă de un poet cu prea puţine resurse. Aşa ceva scrie oricine, şi-ar fi spus buna cititoare a anului 1916. Dacă asta e poezie, eu mă împuşc (cu plumb) ar fi spus şi onestul cititor al vremii de război şi e foarte probabil că n-ar mai fi deschis niciodată volumul.

Vă amintiţi poate de articolul lui N. Davidescu, de altfel pozitiv, bine intenţionat. Autorul, care, aşa cum am zis, a publicat şi el un volum în acelaşi an, a scris despre mai toţi simboliştii şi poeţii contemporani lui, dar nu e întotdeauna inspirat în judecarea lor, căci pe Arghezi îl consideră un poet minor. Totuşi în scurta lui recenzie are câteva intuiţii juste: "Mi-a fost dat să văd acum în urmă, cu prilejul unei apropiate tipăriri în volum, poeziile strânse laolaltă ale d-lui Bacovia. Izolat, le cunoşteam ş...ţ caracterul lor straniu, original şi pătrunzător, mă izbise încă de la început". Poemele, spune Davidescu, sunt "şocant de simple", "nici nu prea sunt poezii". Şi, partea care-mi place mie cel mai mult: "Impresionează ca şi strigătul enigmatic al pisicilor în noapte, pe acoperişuri". E o reacţie la cald, a apărut în martie 1916, adică la două luni după publicarea volumului, dar pare scrisă înainte de a vedea volumul tipărit. Reţinem că "nici nu prea sunt poezii!" - şi e vorba de un specialist!

Temele simboliste, recuzita, tehnicile nu erau de fapt noi. Crohmălniceanu face chiar un mic repertoar de teme comune cu alţi simbolişti: ploaia e de la Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine (şi mai ales, aş spune eu, de la cel care l-a debutat şi susţinut pe Bacovia, Macedonski, din Cântecul ploaiei), cadavrele de la Baudelaire (la fel şi cavoul, adaug eu), ftizia de la "tuberculosul Jules Laforgue", nevrozele, macabrul, clavirul de la Rollinat, Jammes, Samain, alcoolul de la Verlaine cel "răpus de băutură". Un singur lucru nu seamănă cu nimic şi cu nimeni: plumbul!

(Nu vă pierdeţi răbdarea, răspunsul va urma peste o săptămână).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara