Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Ce punem în raftul doi? de Ioana Pârvulescu


DE CURÂND aţi fost pomenit într-una din şedinţele de număr de la România literară şi, spre mirarea noastră, a celor prezenţi, am constatat că toate generaţiile din redacţie vă avuseseră profesor (generaţia dlui Dimisianu, apoi a Adrianei Bittel şi a lui Alex Ştefănescu, apoi generaţia mea) şi că toţi am studiat cu dumneavoastră literatura paşoptistă. Dar chiar şi studenţii mei de acum vă au profesor pentru că, după câte am aflat, predaţi la un masterat. Îmi amintesc cu mare plăcere de cursurile cu dumneavoastră şi vă spun şi de ce. Paşoptiştii, ştiţi bine, au avut noroc cu istoria, dovadă cât de multe străzi, pieţe şi statui au şi au avut, în toate timpurile. Patriotismul lor autentic şi salvator pentru ţară în momentul acela, naţionalismul lor cerut de Europa, a fost în comunism folosit şi răstălmăcit, golit de atributele lui specifice. Cum proceda sistematic cu toate cele, puterea comunistă scotea lucrurile din context şi le punea în lumina care îi convenea, transformându-l şi pe Eminescu, de pildă, într-un autor de lozinci. Or, deşi era la modă discursul patriotard, iar literatura paşoptistă ar fi permis un curs în ton cu..., deşi paşoptiştii erau „vechi", iar prăfuirea lor părea inevitabilă, dumneavoastră „aţi scuturat colbul", i-aţi pus într-o lumină potrivită şi-ntr-o armătură teoretică occidentală fără cusur şi la zi. Un curs ca acela pe care l-aţi făcut la noi ar ţine şi astăzi, iar lucrurile pe care le-am învăţat la orele cu dumneavoastră, iar apoi din cărţile dumneavoastră îmi folosesc în continuare, cele despre receptare, în primul rând. Şi, mai presus de orice, ne-aţi îndemnat să redescoperim literatura pe cont propriu.

Din toate aceste motive, pentru întrebarea de săptămâna aceasta, pe care o pun întotdeauna unui destinatar explicit, dar şi cititorilor nenumiţi, v-am ales interlocutor pe dumneavoastră. Care sunt criteriile după care stabilim autorii de raftul doi, ca să nu spun de mâna a doua ? Asta într-o ierarhie în care avem autori de raftul întâi, apoi minori (care nu se confundă cu cei de raftul doi, sunt însă autori care au un bemol la cheie) şi, la urmă acei autori care par a scrie doar din greşeală. Desigur, nimeni nu poate pune pe hârtie exact ceea ce-şi propune, la mai toată lumea desenul interior e mult mai frumos decât cel la care avem acces, dar autorii de raftul doi seamănă cu cei care aud în mintea lor foarte bine o arie sau un cântec, dar când deschid gura ies nişte răcnete sau mieunături care alungă publicul. Şi totuşi ei cântă adesea, pentru propria satisfacţie. Ce loc are prolificul Grandea? Dar Baronzi? Şi câţi alţii...

I-A VENIT în minte această întrebare citindu-l (destul de greu) pe Alexandru Depărăţeanu în splendida colecţie Restitutio a Editurii Minerva (o colecţie de raftul întâi, care dovedeşte că ediţia bună salvează adeseori o carte condamnată la uitare). Probabil că nimeni nu i-ar fi reţinut numele bietului Depărăţeanu (1834-1865), dacă Topîrceanu nu l-ar fi parodiat memorabil în Vara la ţară. De altfel o parte din scrierile lui aflate la moşia din Deparaţi a fost arsă la răscoala din 1907. Să remarc totuşi talentul lui Alexandru Depărăţeanu, care promitea, dar nu se copsese încă. Din păcate, o moarte timpurie (n-am reuşit să-i aflu cauza nici din Dicţionarul General..., nici din Istoria literaturii române de la origini până la 1900 şi nici din Prefaţa lui Dumitru Bălăeţ la volumul amintit), la nici 31 de ani, face ca latenţele acestea să rămână de mâna a doua. Locuinţa mea de vară

E la ţară: Acolo eu voi să mor Ca un fluture pe floare,

Beat de soare, De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea

şi iubirea Timpului patriarhal; Viaţa ce aici s-ascunde

Curge-n unde, Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile

Dalbe zile De cuptor şi cireşar, Ca pe nişte surioare

pe fecioare Din colibi le cheam-afar'.

Şi ca roiul de albine,

Pe coline, Pe vâlcele, pe câmpii, Toată ziua mi se-ncurcă

Şi murmură
Copiliţe şi copii!

Urmează o mulţime de strofe pastorale şi diminutivale în stare să stârnească ironia unui condei parodic, dar apoi, pe neaşteptate, în acelaşi poem nesfârşit, strofe satirice destul de vehemente pe teme sociale. Versificaţia e foarte bună şi imaginile, pentru un preeminescian, îşi au meritele lor. Scris în perioada volumului Doruri şi amoruri (1861), poemul a fost recuperat mult după moartea poetului, de către B.P. Hasdeu. La 60 de ani de la scriere, Topîrceanu îl repune în circulaţie prin ingenioasele schimbări „pe ici pe colo, prin părţile esenţiale".

Locuinţa mea de veră

e la ţeră...

Acolo era să mor

De urât şi de-ntristare,

Beat de soare

Şi pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă, Orice babă

Este medic comunal.

Viaţa ce aici palpită

e lipsită

De confort occidental.

Pentru ca lucrurile să ia un aer şi mai comic, Topîrceanu foloseşte ortografia veche, în care diftongii apar scrişi prin vocală cu accent.

OATE că nu l-aş fi ales ca exemplu pe Depărăţeanu,

Pdacă n-aş fi descoperit că el are, pe lângă această poezie Vara la ţară (nu Viaţa la ţară, cum greşit apare în dicţionare) şi un poem, Ciocoii vechi şi ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 şi publicată postum, o comedie în IV acte şi un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porţiuni reuşite, şi că personajul principal se numeşte Gulică, ca eroul lui Arghezi din CimitirulBuna-Vestire. De altfel, piesa aminteşte ca ton, structură şi vocabular de Chiriţa în Iaşi a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenţii) a noţiunii de „carte de raftul doi": cartea care nu există în sine, ci numai prin alţii. Fie că preia de la alţii, fie că anticipează pe alţii, cartea nu pare a aminti de sine însăşi, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară. Nimeni nu leagă titlul Ciocoii vechi şi (ciocoii) noi de Alexandru Depărăţeanu, deşi ar fi avut întâietate, nimeni nu leagă Vara la ţară de Depărăţeanu, ci numai de Topîrceanu, nimeni nu-l leagă pe Gulică-Guliţă de Depărăţeanu, ci, ori de Alecsandri, care e înainte, ori de Arghezi, care e după. Şi totuşi la Depărăţeanu apărea chiar în titlu: Don Gulică sau Pantofii miraculoşi! Să ţină asta de receptare, de „orizontul de aşteptare" care asigură succesul sau căderea? Răspunsul meu este nu. Ţine de acea chimie interioară, de acea adecvare a legăturilor interne care convinge sau, în cazul de faţă, nu convinge. Fiindcă toate intuiţiile poetice sau dramatice ale lui Depărăţeanu sunt sabotate de elemente eteroclite, de o aşezare neinspirată. Nu originalitatea contează aici, ci expresivitatea întregului. Iar pentru aceasta nu s-a găsit încă un cântar perfect şi care să poată fi folosit în avans.

Este Depărăţeanu un epigon? Răspunsul e, din nou, nu. Dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendinţe care există în aerul timpului, cu acea prospeţime pe care o asigură uneori tinereţea. Dar asta nu ajunge. Nu are nici o importanţă cine e primul, ci numai cine se face auzit. Iar ca să te faci auzit îţi trebuie un instrument literar cu toate strunele acordate. În fine, Depărăţeanu nu e nici măcar un minor, ca Topîrceanu, de pildă, cu talent şi virtuozitate certe, convingătoare, dar cu mize mai degrabă mici. (În paranteză fie spus, literatura română ar câştiga, cred eu, dacă „minorii" ar fi mai mulţi. Nu, la noi toată lumea are ţinte majore, dar de atâtea ori ratate.)

Domnule Profesor, sperând ca rândurile mele să nu vă fi plictisit prea tare, vă urez cu anticipaţie de câteva zile La mulţi ani!