Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Ce să-i spun domnului Godot? de Marina Constantinescu


Este una dintre întrebările pe care mi le pun de mult, de cînd am citit piesa lui Beckett. Ce i-aş spune, dacă l-aş întîlni, mereu aşteptatului Godot? Această prezenţă in absentia, obsedantă, copleşitoare, un fel de axis mundi al unui univers delabrat, de la marginea lumii şi a sinelui, de la frontiera insesizabilă a realităţii şi ficţiunii, acest domn Godot, proiecţie şi dublu, poartă numele iluziei, speranţei, morţii, al unei întîlniri majore, amînată mereu. Încă o zi, încă o noapte. Încă o zi, încă o noapte. E rău, e bine? Habar n-am. Este, oricum, prilejul de a-i cunoaşte pe Estragon şi pe Vladimir, Gogo şi Didi, doi vagabonzi bătrîni, ciudat dependenţi unul de celălalt. Este momentul de a citi o piesă specială - care continuă să rămînă aşa după multe re-lecturi - pusă în pagină de un domn atipic, taciturn şi oarecum retras, un scriitor mare, Samuel Beckett, care a refuzat, într-un fel, gloria şi mondenităţile - nu se poate uita gestul de a nu merge să-şi primească, la Stockholm, Premiul Nobel - un longeviv care a străbătut secolul cu aerul unui necunoscut mărginaş din Dublin, stînd, uneori, la taclale cu, de pildă, Peron, Jean Louis Barrault, Cioran, Madeleine Renaud, Peggy Guggenheim, Duchamp, Giacometti, Lucia Joyce, care s-a regăsit spiritual în spaţiul cultural francez, care şi-a scris piesele în franceză şi apoi, mai tîrziu, şi le-a tradus în engleză, care şi-a asumat universul propriu, suficient sieşi. Samuel Beckett, un destin străbătut temeinic şi riguros de scriitor, departe de interviuri, de gălăgia gloriei, în profunzimea cuvintelor şi a tăcerilor, a căutărilor. " Cuvintele, cine le-a iubit mai mult ca el? Au fost companionii lui, singura lui susţinere.", spunea, cîndva, Cioran. Mă gîndesc ce alchimie desăvîrşită este în piesa Aşteptîndu-l pe Godot, ce univers adînc şi fabulos care îşi este suficient. Cu toate angoasele, spusele şi nespusele, cu fraze rostite pe jumătate, cu fraze scurte, foarte scurte, tăioase, aruncate într-un schimb dur, unu la unu, rapid, epuizant, cu ambiguitatea veridică a unei stări, a unei relaţii. Foarte greu să joci asemenea personaje. Pricep de ce ani de zile, actorii au refuzat partiturile. Greu au înţeles codul scriiturii, lumea abstractă şi, totuşi, atît de concretă a lui Beckett. Sau tocmai concreteţea altfel formulată a inhibat. Şir de regizori care nu au putut decoda metafora. O teamă culturală şi nu numai. Aşteptîndu-l pe Godot" Un amestec pe muchie de prăpastie între parodie şi dramatism, accente sonore de comic de circ, de filme mute, în alb şi negru, de sunete, lumini, cuvinte, tăceri.

Acest amestec a vrut să-l vizualizeze, să-l studieze, să-l analizeze şi regizorul Alexandru Dabija. Piesa aceasta a lui Samuel Beckett, după mode literare şi teatrale, apare, din cînd în cînd, în preocuparea unui regizor, în repertoriul unui teatru, dincolo de curente şi tendinţe. Nu ştiu cum s-a întîmplat de data asta, la teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov. Nu ştiu dacă Alexandru Dabija, după Ultima bandă a lui Krapp de la Teatrul Act, a dorit să continue investigaţia asupra acestui personaj fascinant, Beckett, sau cei de la Braşov au visat la acest text, în regia lui Dabija. Oricum ar fi fost, este extraordinară întoarcerea lui Dabija acolo după, cred, zece ani. Şi este lăudabilă ideea tînărului manager şi regizor, Claudiu Goga, de a-i invita în teatrul pe care îl conduce pe acei directori de scenă de primă linie, care lasă urme solide, dincolo de spectacolul propriu-zis, în conştiinţa artiştilor cu care au lucrat. Apropo! N-aş trece atît de uşor peste un spectacol, peste care s-a păşit cu graţie. Sau fără. Ceea ce am văzut acum s-a născut tot atunci. Este vorba despre Fraţii de Sebastian Barry, făcut în urmă cu zece ani. Regia, Alexandru Dabija, scenografia, Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar, protagonişti, Costache Babii şi Mircea Andreescu. Această montare a fost revenirea în prim plan, spectaculoasă, după mult timp, a teatrului din Braşov şi a celor doi actori, mai sus numiţi. După ce au jucat o viaţă acolo, după zeci şi zeci de roluri, întîlnirea cu un regizor mare a fost decisivă. Tipul personajelor şi lumea celor doi bătrîni, tipul de limbaj şi de dialog, scriitura însăşi atît de modernă, tipul de joc, relaţia pe scenă într-un spaţiu nou atunci, cu publicul instalat pe scenă, pe gradene, foarte aproape de actori, toate acestea şi fiecare în parte au conturat miza unui pariu teatral major. Prejudecăţile sau eu mai ştiu ce au făcut ca nici unul dintre actori, de pildă, să nu fie nominalizat sau propus pentru un premiu. Vîrful lor a fost atins în mod sublim, dar mulţi am înţeles asta cu întîrziere. Au apărut, după, compensările, supralicitările, în contul unei performanţe trecute cu vederea. Fraţii a fost şi maturizarea scenografilor Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar, o probă complexă, solidă, o etapă substanţială a ceea ce au devenit.

Reîntîlnirea de acum continuă în modul cel mai firesc performanţa de atunci, adăugîndu-i una nouă, emoţionantă. Pusă în pagină cu aceeaşi modestie şi smerenie.

Din punctul meu de vedere, toată discuţia asupra acestui studiu teatral cu Aşteptîndu-l pe Godot demarează de la opţiunea regizorului pentru integralitatea piesei. Nu s-a tăiat aproape nimic, se joacă aproape trei ore, în traducerea cu chichirez de poet a lui Gellu Naum din limba franceză, cu accentele ludice preluate de regizor din versiunea în limba engleză. Trei ore puse pe umerii lui Costache Babii-Vladimir şi ai lui Mircea Andreescu-Estragon.

Un drum de ţară. Gogo şi Didi vin la întîlnire. Un pom devitalizat. Noi, spectatorii, pe scenă. Pe gradene. Stăm cu faţa spre sală, acolo unde ne este locul de obicei. O schimbare senzaţională s-a produs, care modifică un loc puţin favorabil teatrului, de fapt. Sala de la Braşov, mare, cu scena cocoţată destul de sus în raport cu poziţia spectatorilor, cu o acustică destul de proastă, cred că a fost, cîndva, cinematograf, a suferit o modificare, la acest spectacol, care a îmblînzit-o. Care i-a ameliorat dimensiunile, hăul, care a încălzit-o. Regizorul şi scenograful Dragoş Buhagiar au revenit aici împreună. Şi au gîndit împreună, pentru montarea lor, nu doar spaţiul scenei, strict, ci întreg locul. Ca pe unul adevărat, palpabil, care naşte şi ţine atmosfera dintre cei doi, care îi însoţeşte, care face parte din povestea lor, din dialogul lor, din relaţia lor îndelungată. Face parte din ei, din vise, iluzii şi deziluzii. Ca bocancii lui Gogo, ca morcovii lui Didi. În vîrful copacului stă agăţat un zmeu. Bleu, mare, frumos. Privesc în sală. Pe fiecare scaun, un zmeu. Bleu, frumos. Un spaţiu populat cu vise, cu iluzia zborului, a înălţării. E visul lui Didi, e visul meu? E cer, e apă, e uscat? E tot Beckett: "nu pot continua, continui"" De undeva, de oriunde, pe un culoar abia perceptibil şi apoi pe un drum de lemn, ca o podişcă suspendată între lumi, sosesc Vladimir şi Estragon. Paşii lor nici nu se aud pe drumeagul din butuci de lemn. Vin dinspre realitate, uşor ezitant, spre acest loc, într-un fel ireal. Drumul acesta în sine capătă atîtea semnificaţii. Un drum de ţară, cum precizează Beckett, cu un aer medieval, parcă, în spectacol. Aştept ca după ce ajung cei doi pe insula lor, aici, pe scenă, lîngă mine, în urmă să se ridice podeţul, calea de acces. Să rămînem izolaţi, suspendaţi pentru un timp, în povestea lui Didi şi Gogo. Cuvinte, mişcări, linişte. Şi cîteva baloturi cu fîn. Este, cred, vremea amurgului, entre chien et loup, cum spune francezul. Timpul perfect al ambiguităţilor, al luminilor ciudate, al contururilor neclare. Îl aşteptăm pe Godot. La fel cum aşteptăm să se înalţe şi zmeele. Godot nu mai vine azi. Un băiat, care nu-l cunoaşte, dar care are un mesaj de la el, spune că vine mîine. Atunci, probabil că mîine se vor ridica şi zmeele. Se aude, din cînd în cînd, mai tare sau mai încet, un pian. Sunete care se întîlnesc la jumătatea intervalului dintre realitate şi vis. Pe uşa visării intră Pozzo şi Lucky. Ei vorbesc altfel, se mişcă altfel. Aici, totul este altfel. Chiar şi luna, cînd apare" Se aprind felinarele!

Estragon: "Nu mă atinge! Nu mă întreba nimic! Nu-mi vorbi! Stai cu mine."

Un drum de ţară. Un copac. Zeci de zmee. Bleu, frumoase. Gogo şi Didi. Mircea Andreescu şi Costache Babii. O poveste tulburătoare de teatru, o poveste despre noi, despre degradare, despre zbor. O poveste despre performanţă. Lui Beckett îi plăceau filmele cu Stan şi Bran, Charlie Chaplin, fraţii Max. Şi lui Alexandru Dabija la fel. Se vede asta şi în acest spectacol. În gag-ul fin, în contrapunctul poantelor spumoase, în tăietura pe muchie de cuţit dintre parodic şi dramatic, dintre gravitate şi clovnerie. În paşii învîrtiţi în cerc ai lui Vladimir şi Estragon cînd îşi iau un timp de gîndire pentru ceva. În felul în care se ghemuieşte Estragon şi adoarme. Chiar şi în strădaniile, nu mereu reuşite, ale lui Marius Cordoş-Pozzo de a ridica ştacheta în propria interpretare. În comicul straniu al lui Lucky-Mihai Bica, o apariţie elaborată, pentru mine neaşteptată în jocul actorului. Şi iarăşi pianul. Departe, aproape. Tare, încet. Muzica originală şi interpretarea îi aparţin lui Dumitru Dabija, care l-a mai acompaniat, discret, pe regizor de cîţiva ani încoace. Un text atît de dificil - numai dacă îl citeşti - rostit şi interpretat minunat de Costache Babii - niciodată nu mi-a plăcut mai mult! - şi Mircea Andreescu. Blîndeţea lui Didi, ciufuţenia lui Gogo.

Vladimir: Şi dacă sîntem mulţumiţi ce facem? îl aşteptăm pe Godot!

S-ar fi putut tăia destul din text. Desigur. După părerea mea, s-ar fi pierdut ceva esenţial tocmai din fragilitatea întregii poveşti, din vulnerabilitatea replicilor, din sentimentul uman răvăşitor. Ca şi la Oblomov. (Apropo. Peggy Gugenheim este cea care i-a dat lui Beckett romanul lui Goncearov.) E nevoie fizică şi psihică de timp ca să simţi şi să vezi degradarea, oboseala, să fii martorul ritualurilor verbale şi comportamentale dintre cei doi. Totul pe scenă depinde de cei doi. De forma lor sau chiar de indispoziţiile fireşti. Face parte din viaţă, face parte din teatru. Fragilitatea asta, sîrma suspendată pe care facem mereu echilibristică m-a emoţionat în plus.

Nu pot continua, continui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara