Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Ce visează androizii de Angelo Mitchievici

Westworld (2016)

Regia: Jonathan Nolan; Scenariul: Jonathan Nolan, Michael Crichton; Cu: Anthony Hopkins, Evan Rachel Wood, Ingrid Bolsø Berdal, Ben Hicks; Genul: SF, Western; Durata: 60 minute.

Serialul lui Jonathan Nolan care se află în desfăşurare la HBO mi-a atras atenţia nu atât ideea cinematografică, cât prin posibilităţile pe care scenariul le dezvoltă. Scenaristul de azi, Michael Crichton, regiza în 1973 filmul cu acelaşi nume, westernthrillerul Westworld, tot el semnând şi scenariul. Serialul pe care ni-l propune Jonathan Nolan constituie o updatare a ideii care stă la baza filmului lui Crichton, şi anume un parc de distracţii construit în cele mai minuţioase detalii ale unui Wild West fascinant, populat cu cyborgi meniţi să satisfacă fanteziile vizitatorilor, de la cele mai crude, a viola şi a ucide în deplină impunitate la cele care hrănesc visul oricărei copilării, satisfacerea gustului pentru aventură fără niciun risc. Cyborgii sunt programaţi astfel încât nu-i pot ucide pe vizitatori, armele de care dispun au gloanţe oarbe, iar memoria lor este resetată de fiecare data pentru a nu colecta ororile la care, o parte dintre ei, sunt supuşi. Originalul din 1973 este o eboşă prin comparaţie cu filmul actual, iar participarea unor actori de talia lui Anthony Hopkins, Ed Harris, Evan Rachel Wood, Jeffrey Wright reinvesteşte ideea cu o altă putere de persuasiune. De altfel, de la convenţiile cyborg punk-ului cu reuşite precum cele ale lui William Gibson, mai toate ecranizate, sau Matrix-urile lui Lana şi Andy Wachowski, Jonathan Nolan face un salt considerabil către exploatarea unui mit faustic. Anthony Hopkins şi Jeffrey Wright îi impersonează pe cei doi demiurgi, pe cei doi ingineri care edifică această lume. În spatele lor se află investitori puternici care urmăresc eficacitatea proiectului în funcţie de veniturile substanţiale pe care acesta le aduce. Tot ce se petrece în Westworld funcţionează după scenarii prestabilite care, în principiu, vând conţinuturile romanelor de aventuri de serie B, ale filmului western, chiar western spaghetti, cu parfumul marilor clasici, Karl May, Fenimore Cooper etc. Însă imaginarul vehiculat de aceste scenarii este unul preponderent violent, uneori de o cruzime care nu cunoaşte câtuşi de puţin formele ficţionale de compensare, unde dreptatea se impune prin apariţia unui pistolar providenţial. Cu alte cuvinte, oaspeţii umani sunt invitaţi să dea curs violenţei cenzurate şi refulate, ei pot juca rolul răufăcătorilor fără niciun risc. Cu alte cuvinte, cyborgii pot improviza în limitele unui scenariu prestabilit, îşi pot spune povestea până la capăt dacă nu sunt întrerupţi de un glonţ sau de un cuţit. Ceea ce-i stimulează pe actorii umani este perfecta simulare a emoţiei pe care o realizează cyborgii, reacţiile celor mai sofisticate personaje creează o sferă de sensibilitate amprentată de ceea ce li se întâmplă şi le este ulterior şters din memorie. Apariţia unei memorii afective reziduale, încărcarea existenţelor lor cu un rest de istorie, cu o formă difuză de personalitate, cu o stranie identitate ţine de acest mit faustic. Primele distorsiuni, inadecvări, blocaje, atrag atenţia asupra faptului că cyborgul a reţinut din povestea sa un rest de umanitate care-l bântuie sub forma coşmarului. În câteva dintre aceste poveşti îşi găseşte locul intertextul shakesperian, aşa cum unul dintre vizitatorii consecvenţi ai lui Westworld, cowboyul impersonat de Ed Harris, face o remarcă extrem de pertinentă: „suferinţa creează autenticitate”. Ea pare să facă mult mai mult, să fixeze o identitate flotantă, volatilă, gomabilă. De altfel, personajul jucat de Ed Harris, The Man in Black, subliniază forţa cu care este investită ficţiunea, aceea de a produce o translaţie a „cititorului” în universul ficţiunii printr-o deplină suprapunere a afectelor. Cowboyul îşi doreşte să rămână în acest univers fictiv pe care crede că-l cunoaşte la perfecţie, parcurgându-i scenariile, dorind însă să ajungă într-un centru numit ambiguu labirintul. Ce mi se pare fascinant la filmul lui Jonathan Nolan ţine de reflecţia pe care o generează în raport cu faptul literar, cu construcţia personajului vizând psihologia acestuia şi discursul său, cu dezvoltarea unei intrigi şi cu edificarea acelor strategii de obţinere a verosimilităţii. Cu mijloace mult mai elaborate tehnologic, cei doi ingineri, cum am să-i numesc, creează un roman. Nota bene, există un scenarist în Westworld, care se ocupă şi de felul în care personajele corespund scenariului, dar el se află pe un nivel inferior al story-ului. Nivelul pe care-l accesează cei doi ingineri de sistem ţine de dimensiunea proiectivă a sferei emoţionale, de ceea ce ţine de psihologia abisală şi de raţiunea poveştii de a genera interacţiuni profunde şi efecte la nivel subliminal. Insistenţa personajului jucat de Hopkins asupra detaliului ţine şi de arta romanului, de poetica lui. Vizitatorii sunt atraşi de acele detalii pe care cred că le-au descoperit ei, cu alte cuvinte, de ceea ce aparent scapă scenariului grosier, de un fapt care personalizează relaţia lor cu ficţiunea. Autenticitatea este indusă tocmai prin aceste detalii care sugerează suspendarea controlului pe care-l exercită rama narativă şi care vizează accidentul, care stă metonimic pentru umanitatea cyborgului. Există aici două tipuri de atitudini ale vizitatorilor. Prima este cea banală şi mai puţin toxică, şi anume că poţi face orice cu personajele-cyborgi, de obicei transgresând interdictele funcţionale în societatea civilizată din care provii. Ele devin obiecte sofisticate ale propriei tale fantezii eliberate de constrângeri. Cea de-a doua atitudine derivă dintr-un alt tip de relaţie, una care personalizează cyborgii, întreţine iluzia pe care aceştia o oferă, cea a unor identităţi pline, stimulând nu instincte, ci afecte. De aici şi riscul de a proiecta în personaj propriile tale afecte, de a rezona la simulare aşa cum o facem în cazul unui roman sau mai ales, film, îndrăgostindu-ne de personaj, dorind să fim ca el sau alături de el în lumea lui. Westworld devine un turnesol pentru toţi aceşti cowboy de duminică, propria lor identitate iese la suprafaţă, necenzurată. Scenariul din Westworld este însă mult mai nuanţat şi alege să intre în lumea personajelor cyborgi, detectând acolo un început de ficţiune, un rest narativ sub forma unui coşmar cel mai adesea, sau a unei fraze cheie învârtită în broasca amintirii, o boare nostalgică, un ”nu ştiu ce” în jurul căruia se relansează o nouă identitate. Povestea de dragoste a două personaje cyborgi e construită după tipar romantic în jurul unei neîmpliniri. Bărbatul are de îndeplinit un ultim angajament moral, fata îl aşteaptă, însă sfârşeşte prin a fi violată şi ucisă, uneori chair sub ochii iubitului ei. Cruzimea se află în poveste, dar de la un punct încolo începe să rezoneze în personaje. Mi se pare că Nolan atinge aici o chestiune la care nu poţi rămâne indiferent şi care merită un spaţiu mai generos de reflecţie. Invenţia lui Morel, romanul lui Adolfo Bioy Casares, relevă tocmai acest impuls al topirii în ficţiune. Reîncărcarea cu suflet a automatului se face prin poveste, forţa ei de a modela este insidioasă, tenace, uluitoare. Povestea devine o formă de memorie prin repetiţie, iar ea nu se spune niciodală la fel. Ţine de observaţia directă faptul că şi cea mai banală dintre existenţe alcătuită din recurenţe plate configurează propriul relief în irizările emoţiei. Acest suflet de împrumut este inefabilul povestirii, spiritul ei contaminant, magie benefică, dar şi periculoasă. Mi se pare demnă de toată atenţia fabula pe care ne-o propune filmul lui Nolan. Aştept continuarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara