Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Cea de-a patra dimensiune de Pavel Şuşară


Galeria de artă Ateneele Cărţii, situată la parterul Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, a fost inaugurată recent printr-o expoziţie semnată de Alexandru Ghilduş. Atît faptul că s-a mai născut o galerie, şi acesta nu este chiar unul singular, după cum se va vedea cu un alt prilej, cît şi acela că un artist ca Alex. Ghilduş, prezent destul de rar în spaţiul public cu acţiuni personale, s-a asociat unui asemenea eveniment, trebuie privite cu multă atenţie ca manifestări artistice şi ca manifestări de piaţă în acelaşi timp. Deschiderea unei galerii într-un spaţiu atît de bine plasat şi într-un loc cu o amprentă culturală atît de puternică lansează, în mod cert, un mesaj particular şi stîrneşte un interes pe măsură. în mod cert, asemenea spaţii sînt zone de interes maxim şi pentru organizatorii de expoziţii, şi pentru public şi, în mod evident, pentru artiştii înşişi. Cum a reuşit tînăra galerie să-şi transmită semnalele, acum, la prima ei experienţă publică, este o întrebare legitimă şi deloc retorică. Dacă ar fi să ne luăm doar după amenajarea propriu-zisă, după felul în care a fost pregătit spaţiul pentru funcţia proiectată, după utilităţile specifice şi după ceea ce galeria comunică în mod spontan, ca atmosferă, vizitatorului, nu sînt prea multe lucruri de spus. Spaţiul este amenajat prost, voluntarist, ornamentat inutil, în zona ferestrelor, cu forme grele din metal, cu sistemul de lumină artificială inadecvat, cu o punere sumară în valoare a zonei de expunere şi, mai ales, cu un paviment care constituie un eveniment optic în sine, agresiv şi agitat, mult mai potrivit pentru un loc a cărui miză este opulenţa şi nu starea de maximă discreţie sau chiar de neutralitate, aşa cum ar trebui să se regăsească ea în mesajul unei galerii. Dacă trecem, însă, peste disfuncţiile spaţiului şi privim evenimentul doar din perspectiva expoziţiei lui Ghilduş, lucrurile se schimbă în mod radical.
Alexandru Ghilduş a deschis aici poate cea mai importantă dintre expoziţiile sale de pînă acum, indiferent dacă ea este privită din perspectiva strictă a obiectelor expuse sau din aceea a proiectului de ansamblu şi a justificării lui prin gîndirea plastică implicită. Cunoscut, pînă acum, prin extremul său rafinament, prin performenţele tehnice şi prin capacitatea de a colabora ireproşabil cu un material atît de dificil cum este sticla optică, Alexandru Ghilduş părea stabilizat la propria sa cotă. Şi acest lucru este el însuşi o faţetă a performanţei, a acelei performanţe care ţine de conştiinţa creaţiei, de profesionalism, de exigenţă şi de rigoare. Caracter complet antiretoric şi temperament care exclude ferm redundanţele, Ghilduş nu părea interesat de asocierea lucrărilor sale cu un set de idei generale, cu aspiraţii, mai mult sau mai puţin epice, către metafizic şi către sacrul declarat, chiar dacă, la un moment dat, el a realizat o instalaţie mai amplă, un fel de structură geometrică orientată spre un punct central, spre un nucleu ale cărui reverberaţii spirituale nu erau greu de perceput, chiar şi la o lectură a intenţiilor. Conservîndu-şi perfect aceste date constitutive, Ghilduş face acum şi pasul către acel cîmp de semnificaţii care, de obicei, este dincolo de substanţă şi mai mereu exterior obiectului. El face acum acest pas, dar nu îl face în afara substanţei şi nici în afara obiectelor, ci, în mod surprinzător, tocmai înlăuntrul cestora. Pentru că proba esenţială de inteligenţă pe care o dă artistul în această expoziţie de Sculpturi în sticlă stă tocmai în fuga lui de exterioritate şi în determinarea materialului însuşi de a se manifesta multidimensional. Brâncuşiană în esenţă, adică nondiscursivă, nongravitaţională şi transparentă dincolo de transluciditatea sticlei, şi aici ar fi încă foarte multe lucruri de spus, sculptura lui Alexandru Ghilduş este una complet atipică. în mod cert sculptură, nu atît pentru că lucrările sînt propuse de către autorul însuşi ca atare, ci pentru că, spre deosebire de obiectul decorativ, fie el şi de mari dimensiuni, care atrage privire spre sine însuşi, obiectul lui Ghilduş pune spaţiul în rezonanţă şi îl modelează într-o formă specifică, această structură tridimensională se comportă imprevizibil şi paradoxal. Mai întîi, ea nu populează spaţiul, aşa cum o face un obiect clasic de sculptură, nu reflectă lumina spre exterior, aşa cum o fac volumele polizate, şi nici n-o stinge, n-o oboseşte, aşa cum o fac suprafeţele patinate, ci o absoarbe, o interiorizează şi, mai apoi, o retransmite după ce ea a suferit un anumit proces de prelucrare. în al doilea rînd, şi acest lucru este cel mai important, sculptura lui Ghilduş sfidează legile fizice înseşi, aşa cum sculptura clasică le-a acreditat în mii de ani, şi în afara celor trei dimensiuni cunoscute - înălţimea, lăţimea şi adîncimea - ea mai experimentează încă una, şi anume profunzimea, care nu este o coordonată a spaţiului exterior, ci una a interiorităţii substanţei. Artistul îşi cunoşte perfect materialul, îi ştie spiritul şi comportamnetul, iar accentul pus pe dimensiunea lăuntrică a formelor, pe o anume dimensiune mistică a acestora, nu este o întîmplare sau un simplu citat al naturii substanţei, ci o componentă voluntară a creaţiei, asumată pe deplin şi pregătită îndelung.
Unitară stilistic, spectaculoasă formal, gîndită coerent, novatoare şi de o impecabilă acurateţe tehnică, această expoziţie a lui Alexandru Ghilduş este şi o demonstraţie de forţă în ceea ce priveşte relaţiile artistului cu propriile-i limite şi, în acelaşi timp, cu limitele reci ale materialului. Performanţa de ansamblu a unei asemenea expoziţii este, dincolo de elementele deja enumerate, capacitatea de a oferi un model, aproape ireal, de rafinament al gîndirii plastice şi al execuţiei tehnice, iar riscul major care o pîndeşte din umbră este acela al căderii în calofilie, din exces de rafinament, şi în narcisism, din exces de îndemînare. Dar cum acest risc a fost acum ocolit cu multă prudenţă şi cu tot atîta abilitate, semnele sînt bune şi de aici încolo.

P.S. întrucît numele meu a apărut pe invitaţiile trimise artiştilor plastici de către Fundaţia SOCIETA Club Unesco, organizatorul Tîrgului Internaţional de Arte Vizuale (TIAV), declar că nu am nici o legătură cu actuala ediţie a evenimentului menţionat şi protestez faţă de această formă abuzivă de a fi implicat. (P.Ş.)