Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Ceasul innorarii de Simona Vasilache

Cu cartea asta, din '82, m-am întîlnit într-un anticariat braşovean. De care n-am dat uşor. Nici el, volumul, desen abstract de negru şi griuri, nu se zăreşte la prima, grăbită, privire. Mergînd mai departe, nici autorul... Vorbesc de Meteorologia lecturii, Radu Petrescu. Un compendiu, s-ar zice, de literatură europeană, filtrată cu gust de cititor, cu rigori, dar fără ticuri scolastice. Pornind de la Homer. Sigur că buclele pe care Radu Petrescu le închide şi le deschide sînt, pentru aproape oricine îi citeşte cartea ca să se informeze şi nu ca să recunoască, elegant invitate în pagină, lucruri ştiute, panglicile colorate ale unui maestru de iluzii. Ce să urmăreşti mai întîi, ce să-ţi notezi, ce să încerci a-ţi aduce aminte şi care cale s-o ţii, în noianul unor literaturi vechi de cînd Troia? Observaţii fine, cum n-ai crede că mai pot duce texte peste care s-a umblat pînă la tocire, înviorează glose, altminteri, destul de specializate, deşi îşi lasă, din plecare, toată libertatea: "e de adăugat în viziunea lui Vergiliu tema paternităţii (în sculptură, Aeneas e identificabil doar dacă îl poartă în spate pe bătrînul Anchise), a unui fiu care, fondator al unui stat, devine în acest sens părinte al propriei sale ascendenţe, indică o apropiere de structură poetică între eroul lui Vergiliu şi Hamlet. Mallarmé va fi făcut un semn de apropiere cînd referindu-se la Hamlet notează "il se promčne, pas plus, lisant au livre de lui-męme", lectura în sine însuşi, în cartea fără cuvinte a vieţii, care e sinonimă cu legea morală, patronînd acţiunea deambulatorie a prinţului shakesperian, aşa cum legea morală, datoria pioasă, patronează călătoria spre Italia a lui Aeneas. Invocarea anume a acestei fraze a lui Mallarmé în episodul Scylla şi Charibda din romanul lui Joyce, trebuie considerată ca o trimitere la filiaţia directă, vergiliană, a lui Ulysses, fie şi dacă prin transparenţa poemei vergiliene Joyce a avut evident în vedere Odiseea şi pe eroul său eponim." Aşadar, o reţea elastică de corespunderi, din prima tradiţie în ultima modernitate, pe plasele căreia poţi sări cu siguranţa ştiutorului de drumuri, cititorului de nori, într-o cultură bătută în toate azimuturile. Răscrucea ei pare-a fi (şi cunoscînd drumurile lui Radu Petrescu, prin anticariate, după el, chiar este...) romanul unei zile, lungă cît lumea noastră, greco-latină: Ulise, al lui Joyce. Adică un inventar de teme, urzite unele în altele, şi avînd suficient şarm mitologic cît să sară în ochii îndrăgostitului de ele chiar acolo unde te aştepţi mai puţin. Bunăoară, în Două loturi, unde Lefter Popescu este, spune Radu Petrescu, nici mai mult, nici mai puţin decît un Ulise tassesc, un călător în haosul cheiurilor Dîmboviţei, între răsărit şi apus. Paralela, stînd mărturie despre cum mitul sună, ca marea, doar în urechea ascultătorului de muzici de sirene, poate fi respinsă ca forţată. Eventualitate care n-o face mai puţin reconfortantă. În ce sens? Vedem, dînd pagini de Meteorologie..., că literatura Lumii Vechi se scrie pe hîrtie cu model. Aşa că dintr-o ciudată alianţă de mecanic cu organic se naşte tiparul pe care Radu Petrescu i-l aplică. Un contur ca al norilor, urmînd liniile unei obscure geometrii, umplut cu nuanţe de substanţe. Spaţiul cuprinderii lipsite de constrîngerile volumului, şi al indeciziei vecine cu halucinaţia. De aici, nevoia de arhitecturi, fie ele şi instabile. "Palate de idei", la Taine, palatele lui Ariosto, de imagini, "de icoane un palat", la Eminescu. În toate, susţine, prin arabescuri de pledoarie, Radu Petrescu, bate clipa nehotărîtă a lui Joyce, clipa oricît de zăbavnică a despărţirii veghii de somn. A visului de viaţă, a realităţii de nălucire. În ea, gazdă frivolă, dedată însă, din cînd în cînd, la deliciile răbdării, încape atîta tragere de timp, prin largile ocoluri pe care poate să le ofere, dintotdeauna, răsfoitul cărţilor, încît desprinderea nu se mai petrece, practic, niciodată. Norii lui Radu Petrescu nu aduc ploaia. Nici atît, înseninarea. Doar plăcerea de-a te pierde pe drumuri ca şi cum, în care te afunzi fără să răzbaţi, tot dînd în alte cărări. Un canon occidental, care nu are nevoie de elegie, lasă, din vechile, îngroşate, întărite vine, să plece căi vii. Constatarea evidentă că toate motivele sînt tutelate de cîteva cărţi, sau sînt de găsit în cărţile mari, duce, aşa cum o formulează Radu Petrescu, mai repede la victorie decît la ratare. Loc al prieteniilor sans rivages, biblioteca lui în dezordine, dar cu sistemă de cititor erudit e, dincolo de dificultăţile pe care le poate pune lectura unui eseu în opt părţi, fiecare jonglînd natural cu două-trei limbi şi tot atîtea arte, agreabilă ca o plimbare, fie şi cu privirea, pe cer. La ora cînd se-adună norii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara