Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Cei şapte magnifici de Gheorghe Grigurcu


Sub un titlu pe cît de sobru pe atît de înşelător, Manualul de literatură (precum o fetişcană nurlie într-un veşmînt de călugăriţă), ies la rampă şapte poeţi "nouăzecişti", rînduiţi în ordine alfabetică: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Ţuţuiau, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu. "Nouăzecişti" am zis? E un ecuson ce pare a le conveni, însă pe care preferăm a-l trata la un mod lejer, din măcar două pricini. Mai întîi, pentru că producţia lor ironică, debutonată, jemanfişistă, id est inconformistă cît încape, n-ar putea fi concepută decît ca o urmare a celei anterioare, "optzeciste", pînă la amestecul cu aceasta (las' că nici vîrsta autorilor, cei mai mulţi copii ai deceniului 6, nu diferă semnificativ de a predecesorilor). Iar în al doilea rînd, întrucît avem a face cu o avangardă recurentă, cu o creaţie de un tip ce se reinventează spectaculos prin repetiţie, printr-o noutate în acelaşi timp autentică şi integrabilă într-o serie (sîntem în măsură a vorbi acum despre o tipologie avangardistă, similară cu cele ale romantismului, barocului, expresionismului etc.). Ceea ce contează nu e "originalitatea" (negreşit, omologabilă şi ea), ci pulsaţia irepresibilă a unui soi de artă ce pare a se dezice de sine, a se lepăda nu doar de "bunele sentimente", ci şi de "bunele maniere" (estetice), spre a-şi proba vitalitatea. Or, ce probă de vitalitate mai constrîngătoare am putea avea în corpul creaţiei decît formula acesteia ce ţine a se recomanda, provocator, cu prefixul anti? E ca un gladiator ce şi-ar arunca mai întîi scutul, apoi spada, apoi s-ar încumeta a lupta cu o singură mînă spre a-şi demonstra forţa. Lupta pe viaţă şi pe moarte se desfăşoară cu o aparenţă de joacă, păstrîndu-se mereu zîmbetul pe buze şi ţinuta elegantă. Homo ludens înţelege a-şi asuma, în chip paradoxal, gravitatea confruntării cu o bonomie fantastă, cu o plăcere a poetizării voioase, vizibilă inclusiv în comentariile sau autocomentariile emise de ipostazele în număr de şapte în care se întrupează. Iată portretul făcut de Nicolae }one lui Daniel Bănulescu: "Cap de şeic şi fire de răzbătător. Mi-l imaginez îmbrăcat în mătăsuri albe, călare pe un dromader înalt de patru metri şi foarte agil, străbătînd saharele de la un ţărm al mărilor şi oceanelor la altul, în căutarea acerbă de arteziene înconjurate de vegetaţii dulci şi răcoroase ori de armate de pigmei cu cefele tocmai bune de retezat". Sau cel al lui Ion Es. Pop, datorat lui Daniel Bănulescu: "Ioan este hăituit. Toată înţelegerea pe care a desprins-o din lume este că el s-a născut să fie o pradă şi trăieşte înnebunit de groază, ca, făcînd cine ştie ce mişcare greşită, lumea să nu-l şi perceapă ca o pradă". Sau imaginea lui Cristian Popescu semnată de Mihail Gălăţanu: "Exoftalmic, tremurînd (un fel de shaker în stare să-ţi facă mereu suc de fructe din orice), iubăreţ, creţ, comod, taximetristofelic... Popescu e un automobil".

Dar să-i vedem mai îndeaproape pe, vorba lui Alex. Ştefănescu, autorul prefeţei, "Cei şapte magnifici". Daniel Bănulescu e un scrib demonizat de-o concentrare a sinelui care pe de-o parte îl împinge către solitudinea creatoare, iar pe de alta spre deschiderea (tensionată, convulsivă, "argheziană") către Dumnezeu: "Sînt într-una din acele după-amieze în care sînt singur, concentrat şi fericit. Mă rog, scriu şi dorm. Şi aceste trei lucruri, de mai multe ori, într-o ordine dată doar de ceea ce mă îndeamnă sufletul: Iar mă rog. Iar scriu. Iar adorm. Mi se mai întîmplă să şi citesc scurte fragmente despre Dumnezeu, legănîndu-mă în hamac". Percepţia unei materialităţi groase îi zădărniceşte accesul spre transcendenţă, umplîndu-l, în bun stil naturalist, de un dezgust endemic. Jucîndu-se cu verbul, bardul e nu mai puţin la discreţia unei divinităţi ce se multiplică (la rîndul Său, se joacă cu propria-I hierofanie). Un iz vag dostoievskian se degajă din această sforţare orgiastică de-a accede la smerenie, ca un fel de sacrificiu invers: "1. Eu mă desfrînez./ Dar cu ultimele puteri caut totuşi să mă tîrăsc spre Dumnezeul meu. 2. Tu mă prăvăleşti/ îţi împleteşti fălcile printre vreascurile pieptului meu şi mă tîrăşti/ Către Dumnezeul tău. 3. Eu asud. Mă lepăd de Dumnezeul meu. Rînjesc încălzit alături de tine./ 4. (în vreme ce capul meu pocneşte liniştit pe absolut/ fiecare treaptă./ Pe care mă cobori,/ Pentru a mă depune ca pe un os la picioarele Dumnezeului tău)". în fond, desluşim aci o năzuinţă regresivă, pofta de-a reveni la primitivitate: "21. Ies rar prin oraş./ 22. Ies foarte rar prin oraş./ Şi doar atunci/ Cînd, nedezminţit, trebuie să cutreier poteca îngustă/ Dintre magazinele cu vitrinele smulse./ 24. Pe cornierul cărora/ îşi reascut muşcătura şi urşii cavernelor şi marile carnasiere./ 25. Sînt recunoscut şi înconjurat imediat de acei băştinaşi/ ce rînjesc". Exasperat de rafinament, poetul coboară înapoi scara antropologică, dar, hélas, postura sa nu e decît o altă faţă, sofisticată, a rafinamentului.

Sub faldurile masive ale delirului eroticesc, Mihail Gălăţanu ascunde o egolatrie sfioasă, un egotism incredul care devine simpatic chiar prin această fragilitate a sa pe care o dau în vileag enormităţile. Poetul cochetează cu propria-i identitate, proiectată la o scară uriaş-derizorie, don-quijotescă, prezentată, din prudenţă, în două variante. Una este cea a expansiunii neînfrînate, care ar desfide orice concurenţă, pe o dimensiune universală: "Toţi bărbaţii - şi pînă şi băieţii, de mici,/ vor avea un singur vis: să devină Gălăţanu./ Ce Hagi, ce Vaştag, ce Patzaichin: ăştia au fost/ mici copii pe lîngă el!// Toată omenirea va visa să ajungă Gălăţanu,/ să se îmbrace ca Gălăţanu,/ să facă dragoste ca Gălăţanu.// Toate femeile vor alerga înnebunite să se culce cu el,/ toţi copiii lumii vor fi copiii lui./ Toată lumea se va chema: Gălăţanu". A doua e versiunea negativă, masochistă, propunînd cu aceeaşi cuceritoare nemăsură un personaj patibular: "Mult curaj i-a mai trebuit lui să scrie toate astea. Să le spună de-a dreptu'./ Multă neruşinare. Mult iresponsabilitate faţă de naţie,/ care-o să intre, aşa, cu măgăriile lui în Europa.// Va fi o pată veşnică pe obrazul patriei./ Galaţiul va fi şters de pe hartă./ Ibovnica-i va fi executată.// Va fi dus şi spînzurat/ sau legat, cum îi obiceiu' la români,/ de cozile a patru cămile". Poate din acest scepticism faţă de sine (un complex de inferioritate ţinut "la secret"), Mihail Gălăţanu adoptă masca unui "Dracula sexual", care nu pregetă a-şi exhiba apetenţele "scandaloase": "Acolo, între picioarele lor despărţindu-se la coapse,/ simt ele geniul nostru./ Acolo s-a pitit, evlavios şi pudic,/ talentul nostru cît e el.// Nouă ne place cu ele amîndouă odată,/ Poetu' le excită organul erectil al metaforei/ Criticu' le pune diagnosticul pe text". Deoarece succesul erotic nu e numai o marcă a bărbăţiei ("Ca oricăror macho adevăraţi, nouă ne plac femeile mai mult decît retoric"), ci şi un indice al "putinţei" în genere, în speţă al actului creator: "De-un fir de păr de-al lor depinde opera noastră,/ Opera Magna".

Spre deosebire de Mihail Gălăţanu, emulul d-sale, Ioan Es. Pop, face figura unui însingurat, a unui circumspect. Filonul rural al naturii poetului îi dictează configurarea unui spaţiu închis, al unei ficţiuni delimitate, inhibante, proiecţie sempiternă a mediului ancestral. La antipodul revărsării mapamondice, naţionale sau numai metropolitane, acest liric îndărătnic, puţin comunicativ se înfăşoară, precum viermele de mătase protejat de coconul său, în evocarea satului monadic, blagian. Din acest topos empatic, precum dintr-un destin, nu se poate evada: "la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva./ şi sîntem şi acum şi o să fim mîine poimîine şi/ în veci apa celuiaşi rîu ne va scălda.(...) zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat dincolo n-ai să dai decît/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă". în consecinţă, Ioan Es. Pop cultivă senzaţiile mărunte ale insului claustrat şi se arată atras de voluptatea augustă a somnului. Senzoriul său e unul al restrîngerii, al închiderii hipnagogice, incluzînd o sugestie prenatală (Freud afirma că somnul e o dovadă că naşterea noastră nu e deplină): "aici numai patul mai are puţină căldură umană./ şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă/ îmbucă tot mai de sus, de/ umeri, de ceafă, de piept.// şi dorm acum pentru că mîine urmează/ şi mîine să dorm şi în molusca pernei/ nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu// salteaua se umflă şi mă scufundă încet în/ întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,/ se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,/ placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea// şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud/ trezeşte-te, zice, dar eu nu./ la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne/ dacă m-aş trezi în întregime?". Din cînd în cînd poetul introduce anecdote naive ori crîmpeie de basm (fabulaţia minoră îl consolează): "lupul a intrat în salon în miezul zilei./ a adulmecat cu duioşie scutecele noului născut./ şi a stat minute întregi, cu ochii aţintiţi la tablourile de pe pereţi". Ajuns în decor urban, acest vlăstar de ţăran se simte stingher, inadaptabil. Neizbutind a se urbanzia, e bruscat aidoma unui lumpen: "hansi tîmpitule, aia-i fereastra, uşa-i dincoace./ hai, băiete, sus, că e trei dimineaţa şi vine fericirea/ să ne dea la fund de n-o luăm din loc încolo-/narea băiete. La muncă băiete. După mine băiete/ cu pas vioi. din zori în noapte, pînă-n ceasul. hai, că/ vine fericirea să ne dea deşteptarea". Ioan Es. Pop: un Esenin al "nouăzeciştilor", într-o tonalitate mohorîtă, izolaţionistă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara