Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Cele două morale şi politica de Gina Sebastian Alcalay


Aproape întreaga noastră existenţă socială pare a pendula în mod nefericit între antipozi, atît în planul vieţii de toate zilele, cît şi în acela al marilor cicluri ale istoriei şi al curentelor de gîndire şi simţire: ateism/fundamentalism religios, internaţionalism/naţionalism furibund, mesianism/indiferentism izolaţionist, revoluţionarism/ conservatorism, raţiune/sentiment.
Apropo de relaţia raţiune/sentiment, mă duce gîndul la Julien Benda, autorul faimoasei La trahison des clercs, carte de o tulburătoare actualitate bazată pe ideea-forţă că intelectualii nu pot fi demni de sacerdoţiul dorit în măsura în care servesc valorile universale, eliberîndu-se de singularităţile momentului - religioase, partizane, naţionale, care atribuie spiritului o vocaţie îndoielnică, adesea pernicioasă.
Iată însă cum îl caracteriza pe raţionalistul Benda un comentator al revistei ,,Le Nouvel Observateur", pe marginea unei noi biografii ale sale apărută în Franţa: ,,Pe de o parte Franţa lui Voltaire, a lui Renan şi a clasicilor, de cealaltă parte Germania şi romantismul său tenebros: întreaga filozofie bendiană se rezumă la această separare elementară (...) Din dragoste pentru raţiune, din suspiciune faţă de voluptate, acest omuleţ uscat şi arţăgos şi-a făcut chiar o datorie din a nu mai asculta muzică pentru a evita emoţiile prea personale".
Această respingere a emoţiilor personale, a afectivităţii, a ,,umanismului" mic burghez denumit uneori şi ,,sentimentalism mic burghez" să fie oare legată de faptul că, ducîndu-şi pînă la capăt credinţa în raţiune, Benda a devenit spre sfîrşitul vieţii un apărător al stalinismului? Poate părea paradoxal, dar tocmai comuniştii care nu s-au sfiit niciodată să facă din alb negru împotriva bunului simţ şi raţiunii celei mai elementare, la îndemîna oricărui simplu muritor, s-au prevalat întotdeauna de ,,logica istorică", transformînd-o în piatra de temelie a acţiunii lor practice, adică a fărădelegilor lor.
Ne-a relatat despre asta în modul cel mai desluşit Arthur Koestler care, atrăgîndu-şi fulgerele foştilor lui tovarăşi comunişti, dezvăluia încă din 1938 mecanismul subteran al unui regim totalitar echivalînd cu una din cele mai mari imposturi pe care le-a cunoscut omenirea. Atît prin lucrările lui autobiografice cît şi prin romanul de faimă mondială Zero şi infinitul, explicînd îndeosebi tehnica mărturisirilor spontane - torturi, presiuni psihologice, mistică a sacrificiului ideologic - extorcate unor veterani ai revoluţiei în frunte cu Buharin, Koestler a operat mult înainte de Soljeniţîn o breşă importantă în zidul tăcerii edificat de intelighenţia occidentală de stînga în jurul crimelor şi terorii staliniste.
Să vedem cu ce argumente încearcă în carte un anchetator abil să-l convingă pe Rubaciov - alias Buharin - să renunţe la scrupulele lui morale şi să capituleze pe plan ideologic, declarîndu-se vinovat de activitate contra-revoluţionară criminală: ,,În ultimul timp ai dat dovadă de tendinţe către scrupule umanitare şi alte sentimentalisme de acelaşi gen (...) Eu sînt interesat de un singur lucru - să te văd analizînd liniştit cazul tău şi ajungînd la concluzii logice. Căci numai după ce vei fi regîndit toată această istorie pînă la concluziile ei logice, numai atunci o să capitulezi". ,,Nu există în lume - continua anchetatorul - decît două concepţii asupra moralei umane şi ele se află la poli opuşi. Una este creştină şi umanitară, ea afirmă că individul este sacru şi că regulile de aritmetică nu trebuie aplicate unităţilor umane. Cealaltă concepţie porneşte de la principiul fundamental că un scop colectiv justifică toate mijloacele (sublinierea mea) şi nu numai că permite dar pretinde ca individul să fie în toate felurile subordonat şi sacrificat comunităţii. Oricine poartă provara puterii şi responsabilităţii îşi dă seama că va fi nevoit să aleagă şi că prin forţa lucrurilor va fi condus spre cea de a doua concepţie. Pînă acum toate revoluţiile au fost făcute de diletanţi moralizatori. Noi sîntem primii care sîntem logici cu noi înşine".

Ori, în baza acestei logici duse pînă la capăt, în numele eliberării omului de către om au fost internaţi în lagărele de muncă forţată milioane de oameni, şi tot în mod logic reglementarea oricărei divergenţe de opinii s-a făcut printr-un unic argument - eliminarea fizică a opozantului. După cum aceeaşi logică a dictat asuprirea şi înfometarea unor popoare întregi în interesul ,,generaţiilor viitoare" şi pentru a le învăţa să nu se mai lase asuprite niciodată. (O carte apărută acum cîţiva ani în America, cuprinzînd memoriile lui Pavel Sudoplatov, fost şef al ,,misiunilor speciale" din cadrul KGB, cu cortegiul lor de asasinate secrete, otrăviri, răpiri ale unor emigranţi din străinătate, înscenări de anvergură, unele cu pronunţată tentă antisemită, precum ,,complotul halatelor albe" şi alte crime monstruoase, se reclamă de asemenea de la morala comunistă, justificînd asemenea acţiuni prin ,,transformarea unei ţări arierate în supra putere nucleară".)
Această concepţie despre lume şi aplicările ei practice l-au făcut pe Camus să exclame: ,,Morala cînd e formală devorează tot" şi: ,,Nimic nu e mai sîngeros decît un ideal la putere". Camus, intelectual angajat ca şi Koestler şi Sartre, dar spre deosebire de ultimul refuzînd orice idei preconcepute, a fost un martor şi observator pasionat al vremii sale, urmărit de teama de a nu se lasă orbit de o raţiune care l-ar rupe de suferinţele lumii. Ca şi Dostoievski înaintea lui, pe care unii l-au caracterizat drept socialist iar alţii drept conservator din cauza ataşamentului faţă de ţar, dar pe care îl revoltau înainte de toate nedreptăţile împotriva celor obidiţi şi umiliţi, indiferent din ce parte provenau ele, Camus, cu ,,umanismul lui încăpăţînat", cum l-a caracterizat însuşi Sartre, a refuzat în mod constant să părăsească terenul moralităţii în favoarea ,,logicii" rupte de realităţi, introducînd, dimpotrivă, o dimensiune profund umană în marile dezbateri ale timpului nostru. Dezbateri care nu s-au încheiat încă, după cum nu s-a încheiat nici înfruntarea între logica, abstractă şi rece în conducerea treburilor lumii. Cristalizată în ideea că scopul scuză mijloacele şi morala opusă ei, cu prelungirile lor în atitudinea oamenilor politici din zilele noastre şi a opiniei publice pe care aceştia o reprezintă. Oare filozofi plini de fervoare ca Bernard Henri Levy sau André Glucksman, care mergînd pe urmele lui Camus, au părăsit aerul rarefiat al cabinetelor de lucru pentru a se arunca în vîltoarea luptelor contemporane între cele două concepţii, vor reuşi să provoace o schimbare, sau vor obosi şi ei, pierzîndu-şi iluziile, asemenea lui Baltazar Bustos, eroul donquijotesc al unuia din romanele lui Carlos Fuentes, care, după ce a visat să încarneze revoluţia în conduita sa personală, sfîrşeşte prin a căuta o altfel de fericire?