Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cele mai bune culori de Cătălin D. Constantin


Se spune că Aretino i-a reproşat lui Tintoretto, într-o discuţie particulară care trebuie să se fi petrecut cu un an sau doi înainte de mijlocul veacului al XVI-lea, că nu vede în culoare, asemenea lui Tiţian, scopul ultim al picturii. Iar Tintoretto, care era fiul unui fabricant de vopsele, i-a răspuns acestuia destul de simplu: ,Cele mai bune culori se găsesc, gata pregătite, la Rialto".

Citez acest schimb de replici, doar în aparenţă ironic şi despre care nici măcar nu se ştie dacă s-a petrecut cu adevărat sau dacă e doar o legendă, pentru că tocmai am terminat de citit o carte despre relaţia dintre om şi simbol. Aş fi putut să încep altfel, păstrînd neschimbată ideea, cu un citat desprins din chiar cartea despre care vă vorbesc: ,Orice consideraţie generală asupra operei simbolice este obligată să pornească de la dubla întemeiere pe care opera simbolică o are în psihicul nostru: nevoia de a vizualiza abstractul şi nevoia de a transcede vizibilul".

E punctul de pornire al cărţii lui Gabriel Liiceanu, Om şi simbol, recent publicată de editura Humanitas. Volumul reprezintă reeditarea separată a părţii centrale a unei cărţi apărute în urmă cu mai bine de douăzeci de ani la editura Cartea Românească, Încercare în politropia omului şi a culturii. I s-au adăugat acesteia, pentru o întregire firească a temei, două capitole, unul despre Huizinga, inclus în prima parte a aceluiaşi volum de la Cartea Românească, şi altul despre Nietzsche, desprins din cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu, studiul despre tragic din 1975. Reconfigurarea aceasta, mărturiseşte autorul, s-a născut din dorinţa de a publica un volum de maximă coerenţă. Într-adevăr, cititorul are în faţă, într-o lectură personală, accentuat polemică, harta momentelor care au marcat discursul modern despre simbol - de la Kandinsky la Heidegger, trecînd prin Huizinga, prin Cassirer sau prin Panofsky, pentru a cita doar cîteva dintre momentele analizate. Dar volumul ne e o istorie a simbolului sau a concepţiilor despre acesta. E un discurs însufleţit de o extraordinară poftă de a înţelege, de a trece dincolo de relaţia, în esenţă nedefinibilă, dintre om şi simbol, relaţie care a închegat, în cuprinsul modernităţii, dezbaterea teoretică despre rostul artei şi al reprezentării. Dorinţa ,ontologică" de a surprinde mecanismul prin care simbolul îşi pierde corporalitatea, pentru a deveni act pur de semnificare, transformă eseul conceptual într-o căutare deloc aridă. Analiza lui Gabriel Liiceanu se încarcă de o căldură nevăzută şi se citeşte cu plăcerea intelectuală a descoperii unui drum ,subversiv" faţă de lucruri ce par definitiv stabilite de mari gînditori. Detaşarea mimată a unui observator privilegiat, exterioritatea antropologului, privirea integratoare a istoricului versat, imparţialitatea logicianului, supleţea argumentativă a filozofului - acestea sînt ingredientele care alcătuiesc căutarea lui Gabriel Liiceanu în Om şi simbol.

Pentru a contura ,tehnica" eseistică a autorului, mă opresc, preţ de două paragrafe, asupra capitolului despre joc, cel mai uşor de urmărit aici, în rezumat ,esenţial", deşi, evident, simplificator. Autorul porneşte de la descrierea unui cunoscut tablou al lui Breugel: şaptezeci şi opt de secvenţe de joc, de la unele comune şi universal răspîndite, pînă la altele, mai puţin comune, redate toate în falsă vecinătate, în spaţiul aceleiaşi pieţe. Privirea le descoperă firesc în tablou, ca pe un inventar a tot ce poate să însemne bucurie copilărească. Cel care priveşte ştie totul şi, dacă nu, descoperă totul fără prea mari eforturi. Ce poate fi mai cunoscut şi mai firesc decît jocul? Firesc, desigur, poate chiar înscris în datele noastre biologice, cunoscut însă... Tabloul, arată Gabriel Liiceanu, nu e un răspuns, ci o întrebare.

O întrebare care, convingător dezvoltată în paginile care urmează, poartă în ultimă instanţă asupra ideii de cultură: ,Colecţia protestelor ludice ale fiinţei mature este cultura." Sîntem cu aceasta, după un drum argumentativ care a trecut prin psihosociologie, în faţa unei cărţi celebre - Homo ludens, a lui Huizinga. Şi de aici, un pas în plus, de natură critică: ,Făcînd istoria civilizaţiei din punctul de vedere al celor care se joacă, Huizinga a uitat s-o facă şi din a celor jucaţi; altfel spus, teoreticianul culturii l-a nedreptăţit pe sociolog". Lumea jocului cultural se dovedeşte stăpînită de o contradicţie constitutivă: ,la început, se părea că omul îşi anulează fiinţa în joc; acum, se pare că el este anulat în realitatea sa neludică". O reinterpretare critică a lui Huizinga deschizătoare de noi drumuri. Construcţia argumentativă a eseurilor din carte se bazează pe acumularea logică a ideilor şi înţelesurilor, negate apoi în chip riguros, pentru a face loc unei perspective înnoitoare.

Opt sînt capitolele cărţii. Momentul Kandinsky e momentul analizei legăturii dintre imaginea plastică şi limbaj. Care sînt asemănările, dar, mai ales, care sînt deosebirile dintre limbajul artei şi recuzita lingvistică pe care o folosim pentru a compune vorbirea? Este programul lui Kandinsky - acela de a alcătui un limbaj al picturii perfect simetric ca funcţionare cu cel al vorbirii - unul credibil? Există apoi un moment Cassirer, unul Huizinga, un moment Panofsky. Un alt capitol dezvoltă înţelesurile vechiul radical grecesc per şi vorbeşte despre simbolismul limitei în artele plastice. Gabriel Liiceanu inventariază patru sfere semantice ale vechiului radical, în aparenţă contradictorii, şi propune termenul de peratologie pentru a desemna ,aura metafizică" a acestui semantism contradictoriu. Va descoperi cititorul în carte o interesantă descifrare a sculpturii lui Brâncuşi, făcută din această perspectivă. Ultimele două capitole sînt dedicate momentului Nietzsche şi momentului Heidegger. Sînt părţile cele mai ample ale volumului, analiza cunoaşte aici nuanţări şi precizări de maxim amănunt. Toate acestea, precedate de un capitol despre geneza şi funcţia simbolului artistic, dezvoltat în jurul ambiguităţii constitutive a simbolului: ,Înăuntrul artei, opera simbolică - arată Gabriel Liiceanu - reprezintă cel mai decis atentat la adresa ontologiei identităţii. Utilizarea simbolului artistic îşi are precedentul teoretic în gîndul că lucrurile nu sînt ceea ce sînt. Acesta este şi paradoxul operei simbolice: că ea ne pune sub ochi o lume care este deja distrusă în intenţiile înseşi ale operaţiei de simbolizare; realitatea care se propune văzului este totodată simbolul prăbuşirii acestei realităţi."

Cititorul are în faţă o reeditare, şi totuşi o carte nouă. Nu simpla reorganizare a eseurilor care impune o altă coerenţă a discursurilor aduce acest caracter de noutate al cărţii, ci un alt fapt, care ţine de contextul lecturii. Paginile acestui volum au fost scrise, îşi aminteşte autorul, într-o epocă în care ,voinţa de cultură" căpăta un înţeles ce trecea de simpla preocupare culturală. Neîndoielnic lucru, în anii '80 ele erau citite ,altfel". Astăzi, ele pot fi citite firesc şi singurul interes poartă către conţinutul de idei al cărţii.

Rămîne culoarea scopul ultim al picturii? Cele mai bune culori se găsesc, gata preparate, la Rialto.




Gabriel Liiceanu, Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Humanitas, Bucureşti, 2005, 336 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara