Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Cele mai frumoase poezii de C. Rogozanu


Petru Romoşan a ales 100 de poezii şi le-a aşezat într-o carte pe care a numit-o Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române. De fapt, nu "a ales", ci s-au ales poeziile singure, prin impactul pe care l-au avut fiecare în timpul său. Antologatorul doar a încercat să-şi păstreze sângele rece, să lase poemele care i-au plăcut românului, de-a lungul scurtei istorii literare de 150 de ani, să iasă la suprafaţă. Acolo unde a "ales", Petru Romoşan a greşit.
Să încercăm o mică istorie a antologiilor româneşti din ultima jumătate de secol. Majoritatea au fost alcătuite în scop politic (pur politic sau din motive de politică literară). Mai sînt, bineînţeles, multe antologii tematice (simbolismul, avangarda etc.) care rămîn închise în cîmpul literar, cu un impact nesemnificativ în rîndul cititorilor. O antologie care a făcut istorie a fost Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, alcătuită de Nicolae Manolescu. Acolo s-a văzut clar caracterul politic al criteriului pur-estetic. Cartea a fost interzisă la puţin timp după ce a fost tipărită. O altfel de politică literară a început Nicolae Manolescu, cînd a alcătuit două antologii de poeţi tineri - Aer cu diamante şi Cinci. Criticul propunea aici un model de politică în interiorul cîmpului literar. Modelul său a fost continuat de Mircea Cărtărescu, cu alte două anotologii: Tablou de familie şi Ferestre '98. Tot după '90, mai ales Editura Paralela 45 a propus modelul antologiilor "recuperatoare". Şi în acest caz, avem de-a face cu o ideologie, s-o numim "generaţionistă".
Constantă, în ultimul deceniu, a fost şi credinţa că poţi face un act de critică literară întocmindu-ţi o listă de preferinţe. De altfel, o ipoteză foarte valabilă. însă, după ce citeşti o astfel de "istorie literară", realizezi că lipseşte esenţialul - argumentul, justificarea alegerii. Pe de altă parte, este destul de uşor să faci astfel de liste, în timpuri care şi-au pierdut răbdarea - după '90 nimeni n-a mai avut chef de critică, ci doar de surogate (şi de critică, şi de politică). Altfel spus, făceau şi critică şi politică, alcătuind antologii. Din tipul "istoriilor literare" amintesc antologiile lui Marin Mincu (Poezia română actuală) şi Constantin Abăluţă, în care este cuprinsă toată poezia şaptezecistă. Ambele sînt gigantice.
Pînă aici, povestea despre antologii a ignorat complet o latură esenţială: impactul asupra cititorului. în România nu a prins încă modelul "cele mai frumoase poezii". Supraestetizarea şi supraideologizarea literaturii ne-au îndepărtat serios de lucrurile simple, de iniţiativele simple. Criteriul lui Petru Romoşan poate părea dur: poezii care au avut un impact mare asupra cititorului. Un soi de colecţie de mari "hit"-uri ale literaturii române. Nu numai criteriul estetic îşi pierde din relevanţă, ci un context literar întreg. Este evident că nu "Doina" este poezia cea mai valoroasă estetic a lui Eminescu. însă la fel de evident este faptul că ea nu prea mai are legătură cu literatura în sens restrîns. Receptarea ei oglindeşte o stare de spirit mult mai largă şi o privire estetică o şterge din istorie complet nedreptăţit. La fel se întîmplă cu "Hora Unirii" a lui Alecsandri - perspectiva estetică distruge pur şi simplu un fenomen cu greutate politică şi socială. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că tocmai astfel de efecte non-literare au dus la creşterea poeziei, inclusiv estetice, de-a lungul timpului. Deliteraturizarea poeziei a avut efecte extraordinar de benefice pentru literatură. Iată ce afirmă antologatorul: "După ce zeci de ani poeţii au fost în România mari vedete, prin explozia recentă şi foarte întîrziată a mass-mediei, societatea de consum, cu starurile ei consumabile, i-a pus pe poeţi la colţ. Şi nu e drept. [...] Cum s-au impus aceste poeme? Prin manuale, prin mijlocirea cîntăreţilor de tot felul, prin antologii, prin emisiuni de radio, recitaluri şi cu ajutorul "neprecupeţit" al cenzurii în anii comunismului." Astfel de impunere a unor poeme a fost dintotdeauna dispreţuită de "esteţi". Poţi strîmba din nas, dar nu poţi ignora faptul că la urma-urmei popularitatea este ţelul oricărui text scris.
Un alt lucru care îi poate irita pe iubitorii "estetici" de poezie este numărul fix: 100. Nu o sută de poeţi, ci o sută de poezii. De aceea numărul repartizat pentru fiecare poet este foarte important. Bineînţeles, Eminescu conduce în top cu opt poezii (altfel spus, 8% din poezia "frumoasă" românească). Locul doi este ocupat de Tudor Arghezi cu 5 poezii. Mai sînt Alecsandri, Blaga, Barbu, Bacovia, cu cîte 3 poezii. Din perioda postbelică, doar Nichita Stănescu are două poezii - ceilalţi poeţi contemporani au doar cîte o poezie reprezentativă.
Avem şi apariţii neaşteptate. Iată ce spunea G. Călinescu în istoria sa, monument al estetismului postbelic, despre Vasile Militaru, antologat de Petru Romoşan: "Trivialele fabule ale lui Vasile Militaru au avut un succes extraordinar". Un estet pune accentul pe calificativul "triviale". însă, sintagma "succes extraordinar" poate însemna foarte mult pentru o altfel de perspectivă, non-estetică. La fel se întîmplă cu Enrich Winterhalder. Cine-şi mai aminteşte de acest apropiat al lui C.A. Rosetti? Cine-şi mai aminteşte de boemul Artur Enăşescu? Romoşan a ţinut să recupereze această poezie cu succes în epocă.
Nu trebuie să treacă neobservat calificativul "frumos". Poezii frumoase, dar nu din punct de vedere estetic. Mult mai importantă este "tema", mai importantă decît realizarea artistică. De altfel, se poate observa o redescoperire a puterii tematice, după '90 - pentru că înainte au fost interzise în întregime anumite teme sau paradigme poetice: religia, pornografia, subiectul social, politic. Acest reviriment tematic al poeziei se simte şi în opţiunile poetului-antologator Petru Romoşan. Temele pot fi de natură social-politică: "Hora Unirii", "Doina" sau "Noi vrem pămînt". Figura părinţilor (mama sau tata) sînt iarăşi decisive - este o temă foarte importantă, care face posibile vecinătăţi dintre cele mai stranii: Vasile Militaru şi Ioan Es. Pop, spre exemplu.
Obiecţiile sînt destule. Ele trebuie făcute tocmai din perspectiva antologatorului. De multe ori poeziile pot fi numite "frumoase" doar ironic. Voi da cîteva exemple care nu respectă nici criteriul succesului, nici pe acela al temei. Geo Dumitrescu nu a fost cunoscut mai ales pentru "Fabula cu maimuţa". Apoi, putem observa că, cu cît ne apropiem de anii '90, criteriul estetic preponderează, deşi, în ansamblu, antologia se vrea şi un manifest polemic la adresa judecăţii strict estetice. Sînt recuperaţi mulţi şaptezecişti, puţin cunoscuţi publicului larg, cu nişte poeme superbe, e adevărat, dar fără un impact notabil la vremea lor. Dintre nouăzecişti, doar Ioan Es. Pop răzbate şi asta după o inflaţie de poezie postbelică scrisă sub comunism. Este sărită poezia proletcultistă care, deşi a fost un mutant regretabil, a avut o "audienţă" nemaivăzută. Poeţii au început să fie vedete încă de atunci şi în anii '60, cînd au început să se redreseze estetic, au beneficiat mulţi ani de acest model al poetului-vedetă. Aşa că, un A. Toma şi-ar fi găsit locul cu uşurinţă în antologie. Din acel "frumos" din titlu face parte şi rîsul, umorul cititorului. Şi aşa cum se amuză cu absurdul supraconştientizat al unui Urmuz, se poate amuza şi cu absurdul unor aberaţii literare, despre macarale sau colectivizare. I s-a găsit loc lui Adrian Păunescu, care are de toate (succes, multe volume de poezie) - într-adevăr, nu putea lipsi, s-a isterizat prea mult pentru un locşor în harta poetică românească. Problema e că Petru Romoşan a ales o poezie cît de cît "normală" a tribunului. Una unde nu-şi dă adevărata măsură de penibil. Or, acel Păunescu penibilul a fost vedeta. Alegerea poemului "Repetabila povară" este justificabilă doar tematic: este despre părinţi. Despre părinţi adevăraţi, nu cei "multiubiţi" pe care i-a cîntat cu sîrg.
Această antologie se încadrează perfect într-un spirit al vremii noastre. Se face din ce în ce mai simţită nevoia de a ieşi din cercul strîmt şi rece al literaturii. Să ieşi în lume, să-ţi cauţi cititorii, să încerci să comunici. S-ar putea spune că poezia este "luată în serios", în această antologie. Petru Romoşan crede că poate "vinde" poezie, vrea să facă din această artă cam ameţită de schimbarea din '89, o marfă credibilă pe piaţă. Şi asta e deja foarte mult. Cele mai frumoase 100 de poezii, antologie alcătuită de Petru Romoşan, Editura Compania, 2001, 192p., f.p.