Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Celălalt Caragiale de Nicolae Manolescu


În istoria literaturii, spectacolul oferit de critică este adesea la fel de captivant ca acela oferit de operele înseşi. În destule cazuri, opiniile critice se dovedesc mai puţin atinse de desuetudine; în cele mai multe, pentru cititorul contemporan, rezultă mai limpede din critică decît din literatură varietatea standardelor şi a criteriilor, schimbarea canonului, pierderile ori recuperările. În editorialul de astăzi, vreau să vorbesc despre descoperirile, uneori neaşteptate, pe care le facem străbătînd la pas peisajul critic din două secole de literatura modernă. Sînt, iată, cîteva cărţi, nu totdeauna băgate în seamă, din pricini felurite, care merită să fie semnalate. Despre studiul consacrat de Ciprian Siulea lui Maiorescu, am vorbit. Comentariile pe marginea lui n-au lipsit, ca şi recenziile la cartea în care se afla. Mult mai puţin a stat în atenţie o carte de acum cîţiva ani a lui Constantin Trandafir despre Creangă, în care humuleşteanul este inclus, spre plăcuta mea surprindere, în „cultura populară a rîsului”, formula prin care M. Bahtin îl caracteriza pe Rabelais. Voi reveni asupra cărţii şi a ideii ei principale. În 2001, la Cartea Românească, un tînăr critic a publicat un studiu intitulat Anti-Caragiale. Îi regăsiţi numele – Gelu Negrea – în numărul de faţă al României literare, sub un articol tot despre Caragiale, la fel de ingenios cum este şi cartea de acum trei ani la care mă voi referi mai departe.

Cum nu stă în intenţia mea să o recenzez, voi spune doar în treacăt că este consacrată Scrisorii pierdute, dintr-o perspectivă ludic-postmodernă (există chiar sugestii de jocuri menite să ne testeze agilitatea intelectuală şi un stil cîteodată în maniera lui Caragiale însuşi). Interesant este cu ce vine nou despre un autor comentat pînă la saţietate. Gelu Negrea se înscrie în descendenţa unor critici dispuşi să treacă textul au peigne fin, adică să-l pieptene cu infinită atenţie la detalii, restabilindu-l în litera lui, acolo unde a fost citit mai mult sau mai puţin greşit, spre a-i putea remarca spiritul adevărat. Nu intuiţiile globale şi nici ispita monografică sînt de observat în Anti-Caragiale sau la maeştrii autorului ei, Ş. Cioculescu, Al. George, Şt. Cazimir, convinşi, cu toţii, că diavolul caragialian se ascunde în amănunte.

Punctul de plecare a lui Gelu Negrea este acela ca personajele lui Caragiale (nu exclusiv din Scrisoarea pierdută) „scriu şi citesc cu aceeaşi voluptate cu care vorbesc”; aproape toate produc, consumă sau vehiculează texte (scrisori, telegrame, petiţii, documente etc.); aşa încît în intriga unei comedii ca aceea de care se ocupă Gelu Negrea este pusă în mişcare „nu doar de pasiuni şi interese, de acţiuni, întîmplări sau trăiri, ci şi de un număr mare de hîrtii, documente în sensul foarte mare al cuvîntului”. Întorcînd această hîrţogăraie pe toate părţile, autorul ajunge la două concluzii foarte interesante. Prima are în vedere personajele. Ele îi apar într-o lumină cu mult mai favorabilă decît apăruseră majorităţii comentatorilor anteriori. Cu excepţia lui Dandanache, nici unul nu este odios. Cele mai multe sînt doar comice. Tipătescu e un june serios, care, îndrăgostit, îşi cam sacrifică strălucita carieră. Trahanache e onest, capabil să preţuiască prietenia mai tînărului său coleg de partid, iar cu Zoe se poartă „levent, delicat, atent, grijuliu şi respectuos”. Dincolo de delirul verbal, în discursul lui Caţavencu se întrevăd idei corecte despre progres şi democraţie. Gelu Negrea este de părere că s-a exagerat enorm în privinţa defectelor acestor oameni, nici atît de imorali, nici atît de proşti, cum s-a tot spus. De aici, a doua concluzie a criticului, privind lumea lui Caragiale în întregul ei: „Cauze istorice bine determinate şi-au dat mîna în judecarea lumii lui Caragiale cu excesivă severitate ş...ţ. În opera lui s-au căutat cu obstinaţie argumente capabile să susţină ideea fixă că avem de-a face cu o viziune critică ş...ţ a societăţii româneşti de la finele secolului trecut (al XIX-lea? al XX-lea? – NM) şi, prin extensie, a României şi românismului ş...ţ.

În consecinţă [...], politica a devenit obligatoriu politicianism, trăirea – existenţă derizorie, ideologia – demagogie, democraţia – falsă democraţie, dragostea – amor (cu conotaţia depreciativă aferentă) (conotaţie care nu exista cînd scria Caragiale – NM), romantismul – romanţiozitate, psihologia – lipsa de psihologie ş...ţ, devotamentul – slugărnicie, ataşamentul – obedienţă...”. Şi, aş adăuga, Caragiale, autorul de comedii, – „scriitor satiric” par excellence.

Dracul, acela ascuns în detaliile textului, nu e aşadar chiar atît de negru. Înfrîngîndu-ne rutina lecturii, vom observa uşor că Gelu Negrea are dreptate. Al. Paleologu spunea cîndva că nu doar parlamentarismul de la 1880 este vizat în Scrisoarea pierdută, ci orice parlamentarism, românesc sau european. După părerea lui Negrea, viciile personajelor caragialiene sînt veniale, ţin de viaţa politică democratică (în regimuri totalitare, altele sînt regulile jocului, prin urmare şi viciile, şi, în pofida tezei lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală, nimic din ce se petrece în Scrisoare nu se potriveşte cu deceniile de ceauşism), ca şi comportamentul ori limbajul lor (caricat din raţiuni comice, dar nu fundamental altul decît acela pe care îl auzim răsunînd de la tribuna parlamentului actual). În plus, în naivitatea începuturilor, aceşti oameni sînt încă de treabă, neticăloşiţi. Aveau dreptate Zarifopol şi Ralea, printre puţinii care au susţinut teza, că, mai ales comparată cu aceea interbelică (despre cea de după 1989 ce să mai spunem?), lumea lui Caragiale e aproape paradisiacă. Gelu Negrea e de aceeaşi părere: „Viaţa în comedie este robustă, plină de sănătate, neconflictuală la nivel macro, pînă aproape de pastoral. O lume, pînă la urmă, fericită...”. E un punct util discuţiei acesta. Dacă „formele fără fond” ironizate de Caragiale ni-l apropie, cum remarcam în editorialul anterior, aspectul lumii politice nu mai este acelaşi. Cu geniala intuiţie, ne previne Caragiale însuşi: „Începem o altă istorie mai puţin veselă decît cea de pînă ieri”. Nu mai este acelaşi aspectul lumii lui Caragiale în general, care aparţinea încă de la belle epoque şi semăna, cum am notat în altă împrejurare, cu aceea din tablourile impresioniştilor: o lume care descoperea, pe lîngă negotium, bucuria otiului, a călătoriilor de plăcere, a vacanţelor, şi week-end-urilor, a pic-nic-ului, dansului şi petrecerii în aer liber, o lume care se îmbrăca bine, chiar cu gust, mînca pe alese şi-şi îngăduia cele mai adorabile capricii. Studiul lui Gelu Negrea ne refamiliarizează cu Lache şi Mache, simpatici şi deloc nocivi. Tocmai excesul de toxicitate pus în cîrca lor a făcut ca interpretarea operei lui Caragiale (de către critici sau de către regizori) să alunece încet-încet de la viziunea unui scriitor plin de haz şi cu un simţ acut de observaţie, dar îngăduitor, înclinat mai degrabă spre umor decît spre sarcasm, ironic, nu satiric, şi în definitiv, el însuşi un personaj cît se poate de caracteristic al epocii frumoase, la imaginea scriitorului-sperietoare, mîncător de mici burghezi, simţind enorm şi văzînd monstruos racilele (vă amintiţi cuvîntul?) societăţii româneşti din vremea regelui Carol I.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara