Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Centenar Luis Cernuda de Andrei Ionescu


Se împlinesc în această toamnă o sută de ani de la naşterea poetului spaniol Luis Cernuda (1902-1963), din celebra generaţie de la '27, care întruneşte personalităţi de mare strălucire, cum rareori se ivesc împreună: Lorca, Alberti, Salinas, J. Guillén, Dámaso Alonso, Gerardo Diego, V. Aleixandre. S-a vorbit atunci despre un nou Secol de Aur al literaturii spaniole.

Mai tânăr în cadrul grupării (a fost student al lui Salinas la Universitatea din Sevilla), Cernuda a fost socotit mult timp un poet minor de factură romantică, la fel cu alţi doi andaluzi de aceeaşi vârstă, Altolaguirre şi Prados.

A debutat cu versuri de arhitectură savantă, cultivând răceala şcolii andaluze tributare lui Góngora. Primul său volum are un titlu neoclasic: Profilul aerului (1925). Sufletul său este însă profund romantic. Titlul volumului antologic din 1936, Realitatea şi dorinţa, este definitoriu pentru întreaga lui creaţie poetică. De altfel, sub acest titlu unificator au apărut şi numeroase volume antologice. Este cuprinsă în această formulare drama intimă a omului aşa cum a văzut-o romantismul: realitatea şi dorinţa se înfruntă neîncetat şi din această înfruntare se naşte poezia. Aspiraţiile poetului depăşesc limitele concretului. Realitatea însă i se oferă inevitabil concretă şi limitată. Dorinţa nu se poate realiza niciodată deplin; rămâne întotdeauna o dezamăgire, fiindcă, pe lângă satisfacerea dorinţei, realitatea reprezintă şi o limitare a ei. Neînsemnat în sine, omul se înalţă sublim într-un zbor al dorinţelor sale imense. Nefericirea sa, destinul său marcat de tristeţe, acela de a fi "întrebare fără răspuns", "frunză fără creangă", este rezultatul disproporţiei dintre slăbiciunea mijloacelor de care dispune şi vastitatea dorinţelor care îl stăpânesc: "într-o zi a înţeles/ că braţele îi erau făcute din nori;/ cu braţe de nori e cu neputinţă/ să strângi la piept un trup, o fericire".

Sentimentul singurătăţii depăşeşte limitele individului şi invadează totul. Dar tocmai aici este miracolul poeziei. Tristeţea solitudinii, ce pare un gol insondabil ("gol instabil, fără zori şi fără asfinţit"), se transformă, prin prezenţa ei constantă în sufletul poetului, într-un "plin" capabil să umple propriul său gol: "Cum să te umplu, tristeţe,/ decât cu tine însăţi?". În felul acesta, poezia tristeţii, în loc să lase sufletul sfâşiat, pustiu, îl consolează cu un sentiment de melancolie luminoasă, de "singurătate activă", care poate vindeca rănile pe care tot ea le-a provocat mai înainte. Şi apoi această singurătate nu este totală, fiindcă intervine uitarea. Viziunea lui Cernuda se completează: lumea nu este numai un presentiment, ci şi o uitare, nu numai o pre-realitate, ci şi o post-realitate. Iubirea are "culoarea uitării". Poetul are "o singură dorinţă: o dorinţă de dragoste şi de uitare". Dar drumul nu s-a sfârşit: ultima formă a uitării este să uiţi propria ta uitare: "Uitarea se află în uitare/ precum o iubire în altă iubire./ Aş vrea să-mi smulg din piept o umbră, să uit o uitare".

După războiul civil, Cernuda se exilează, mai întâi în Anglia, apoi în Mexic. Vechile teme romantice de până atunci: dragostea, nostalgia, singurătatea, frumuseţea efemeră şi trecerea implacabilă a timpului capătă intensităţi noi şi note tragice. Se accentuează dorul paradisurilor pierdute: primul este Andaluzia natală, al doilea este un paradis păgân: Grecia antică, a timpurilor când înflorea libertatea şi frumuseţea, când viaţa nu era un "delir sumbru" ca în zilele noastre, ci un vis fericit, când, aşa cum o evocă Cernuda, "oamenii erau atât de fericiţi, încât adorau frumuseţea în împlinirea ei tragică". "M-a rănit Apollo", spusese Hölderlin la întoarcerea din voiajul făcut în sud. Rănit de Apollo este şi Cernuda, care lâncezeşte după paradisul Greciei păgâne. Lectura lui Hölderlin (din care şi traduce) probabil că l-a apropiat şi mai mult de această lume.

Anul acesta, cu ocazia centenarului, poetul a fost redescoperit şi considerat mai viu şi mai actual decât mulţi colegi de generaţie, de a căror celebritate ne-ar "elibera" prin prospeţimea poeziei lui de o neîntrecută puritate şi pudoare. Creaţia poetică a lui Cernuda nu ni s-ar impune prin strălucirea sau frumuseţea perenă în formulări memorabile, ca în cazul lui Lorca, de pildă, ci prin profunzimea şi autenticitatea mărturisirii. S-a spus că este poetul cel mai "ontologic" al grupării, în permanentă criză, cel mai contradictoriu şi convulsionat. Aşa îl văzuse şi Lorca, atunci când vorbise despre "înlănţuita agonie a iubirii", despre umbrele şi mânia din versurile lui Cernuda.

S-a mai subliniat erotismul complex ce impregnează poezia lui Cernuda, acea "libertate a iubirii" ca singură libertate importantă în existenţa lui ţesută din "mândrie şi dezolare", precum şi în opera lui de o iremediabilă melancolie.

Cât priveşte homosexualitatea poetului (despre care s-a vorbit mult, poate chiar prea mult în presa literară, la fel ca la centenarul lui Lorca), important mi se pare accentul pus cu ani în urmă de Octavio Paz: "Cernuda nu a apărat dreptul homosexualilor de a-şi trăi viaţa (aceasta este o problemă de legislaţie socială), ci a proslăvit pasiunea iubirii ca experienţă supremă a omului. O pasiune care îşi asumă o formă sau alta, întotdeauna diferită şi totuşi întotdeauna aceeaşi. Iubire unică pentru o fiinţă unică, chiar dacă e supusă schimbării, bolii, trădării şi morţii. Aceasta a fost singura eternitate pe care şi-a dorit-o, singurul adevăr pe care l-a considerat cert. Nu adevărul omului, ci adevărul iubirii".

Andrei Ionescu




Amuzament

"Spre cinstea ta, sonet, tu mă slujeşte!"
"Aici sunt. Ce doreşti?" "Vreau să te scrii."
"Ţi-o spun mărturisit. Nu te zbârli.
Catrenul ăsta nu mă mulţumeşte."

"Nu-ţi cer părerea. Taina să-ţi vădeşti."
"Vădită-mi este taina: să te cert
Şi strofa următoare să-ţi îndrept.
Mi-ajunge, drept prinos, că mă cinsteşti."

"Atunci..." "Atunci a fost. Acu-i acum.
Ieri şi rime-am dat, culori, parfum
Pentru Quevedo, Góngora, de roză."

"Dar Mallarmé..?" "Retorica, săraca.
Un furt mi-e leagănul, pastişă groapa.
Renunţă, dar, poete. Taci în proză".


După ce vorbeşti

Să păstrezi tăcerea-nvaţă
În iubire. Crezi tu oare
Că pe alţii îi priveşte?
Când te bucuri în tăcere,

În tăcere să şi suferi.
Dacă despre ea vorbeşti,
Dragostea se risipeşte.
Doar tăcerea îi prieşte.

Din tăcere se nutreşte
Şi-n tăcere se deschide
Ca o floare. N-o grăi
Orişicui. În tine ţine-o.

Chiar de suferi. Taci. De moarte,
Mori cu ea. Cu ea trăieşte.
Între moarte şi viaţă
Taci, căci martori nu primeşte.


Noaptea de sfadă a omului cu demonul său

D: Salută ziua. Ia-o-n stăpânire.
Pricepe existenţa cu durere.
E-n beznă-acuma sufletul. Nu află
În preajmă decât neguri ochii tăi.
Vorbeşte dar despre-ndrăgita viaţă.
De-i faci vreo vină Domnului că are
Un capăt darul Său, obşteasca moarte,
Nu-l irosi în vise. Te deşteaptă.

O: Cuprins de vis, eu tocmai învăţam
Să mor. Ce vii tu dar să-mi aminteşti?
Oare-ţi trezeşte pizmă visul meu?
Mai dragă decât viaţa-nsingurata
Lui tihnă mi-e; deodată tu m-arunci
În carnaval de umbre te strecori
Cu gest profetic, umblet insinuant
De înger izgonit. Dă-mi pace. Piei.

D: Nu doar pe Domnu-l face după chipu-i
Biet om, ci şi pe demon mai dihai.
Pesemne chipul nu mi-e potrivit
Cu-ascunsa vlagă-am fost silit să-nvăţ
Să fiu viclean, îmbătrânesc, iar timpul
Slăbeşte vijelia de pucioasă
A aripei de înger care-am fost.
Îţi sunt oglindă. Să-ţi redau nu pot
Hirsuta tinereţe ce-a trecut.

O: În clipa fericită a uitării
Vii cugetul să-mi tulburi, zgândăreşti
Vechi amintiri ca roiul de albine;
Batjocura ta-ngheaţă orice faptă,
Istoria-i scăzută, nencheiată,
Şi cântărind apoi cât preţuiesc
Un plop cu-argintul frunzelor în soare
Şi visele poetului, şopteşti
Prin colţuri că acestea-s umbră vană.

D: De amăgire mintea ţi-e ticsită,
Precum o floare dată-unui moşneag:
Îndată ce-şi amână moartea clipa
Sorocului, întregul desluşeşte.
Materia de timpul o distruge,
Zadarnic preţ mai pui pe chintesenţă.
Duşman ţi-a fost cuvântul, ia aminte:
De vină-i el că nu ştii să trăieşti.

D: Mă -nvinuieşti că preamăresc cuvântul.
Sminteala cine-n suflet mi-a sădit-o?
Amara poftă de-a preface gestul
În zvon şi-a pune-n locul faptei verbul
Ţel neclintit a fost vieţii mele.
Iar glasul meu, neascultat şi fără
Ecou, va răsuna şi după moartea-mi
Pustiu, ca vântu-n trestiile bălţii.

O: N-ascultă nimeni glasul tău, ştii bine.
Vrea cineva s-asculte glas de schimnic
Curat la suflet? Iată, măscăriciul
Cu vorbă dulce strânge-n jur mulţimea
Spre-a o minţi, şi ea e mulţumită.
Rămas-ai singur. Mâine? Ce contează!
Când ei vor fi uitaţi şi-n schimb de tine
Şi-or aminti urmaşii, doar un anume
Vei însemna; un nume doar, un zvon.

O: În tot ce am mai scump tu mă răneşti,
Ştiind că omul nu se mulţumeşte
Să fie viu şi-atât: nevoie are
Să-şi joace, tragic, viaţa pe o carte,
Să-şi facă-un idol, chiar de-ar fi de lut:
Preferă moartea decât amăgirea
Să-şi recunoască. Amăgirea mea
A fost nevinovată, numai mie
Ponos mi-a fost, şi uneori ştiam.

D: Vreau om de rând să fiu, nepăsător,
Un dor de alte vieţi acum mă-ncearcă.
Câştig să scot din orice-mprejurare,
Să-mi las sămânţa-n soaţa legiuită
Şi ea copii ascultători să-mi facă.
Să mă lovesc la cuget cu mulţimea
Şi, bun creştin, să-mi pun nădejdea-n Domnul.

O: De ce-ţi baţi joc de mine fără milă?
De-şi pierde sarea gustul, nu mai poate
Nimic pe lume să i-l dea-napoi.
Nici tu n-ai fi, de eu n-aş fi ajuns
Mai fericit, deşi nu fericirea-i
Pe lume totul. Mie-mi place gustul
Amar al vieţii, chinul de-a gândi
Cu capul meu, cu remuşcări cu tot,
Să-nfrunt ispitele ce stau la pândă.

D: Mărturiseşte, biet ascet sărman,
Ce dulci sunt bogăţia şi puterea:
Îţi dau aripi, spre soare să te-nalţi,
Alungă umbra, satisfac dorinţe,
În cârdăşii îţi înlesnesc viaţa.
Şi cumperi ce pofteşti, că-i de vânzare.
Mizeria din jur când o contempli,
Plăcerea ta e mult mai rafinată.

O: N-ai două vieţi, prietene. Trăieşte
Pe placul Domnului. Ursita nu ţi-o schimbi!
A mea să cercetez a fost tărâm
Ciudat, cu tines cai, ca să-mi sporeşti,
Înveninat durerea. Taci acum,
Iar dacă presupui că eu mă plâng,
Mai mândru este, află, să trăieşti,
De spaime bântuit, nu ferecat
În limbul tău, precum nepăsătorii-n
Huzur, feriţi de grele porţi de aur.

D: La urma urmei, oare poţi să ştii
De îţi vorbeşte-un demon şi nu Domnul?
N-ai alt prieten decât boldul meu
Ce treaz te ţine, suferind cu tine.
Priveşte dar cum zorii bat în geam,
Chemându-te la viaţa fără chef
De om nefericit, proscris de lume.
Ridică-te, zâmbeşte, ia aminte,
Chiar dacă-aici nu mai aştept nimic.