Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Centenarul debutului sadovenian de Ion Simuţ


Anul 1904 înscrie un eveniment memorabil în literatura română: atunci a debutat editorial Mihail Sadoveanu, la vârsta de numai 24 de ani, cu patru volume deodată - trei de povestiri sau nuvele şi un roman: primul apare, în iulie 1904, volumul Povestiri, urmează la nici o lună romanul Şoimii, iar apoi se tipăresc nuvelele din Dureri înăbuşite, în septembrie 1904, şi Crâşma lui Moş Precu, în noiembrie 1904 (dar antedatat pe copertă 1905, cum se obişnuia la sfârşit de an) - toate la Editura Minerva, al cărei director era un anume domn G. Filip, receptiv la posibilele succese şi întreprinzător cu o promptitudine ce se va dovedi foarte inspirată. E o performanţă editorială pentru începutul secolului XX şi un curaj considerabil al mizei. Prestigiul decisiv i l-a adus scriitorului colaborarea sistematică la revista "Sămănătorul", prin grija lui Şt. O. Iosif, şi la ziarul liberal "Voinţa naţională", unde Vintilă Brătianu îi acordă pentru prima dată onorarii. Publică aici, la "Voinţa naţională", articole, numeroase povestiri şi romanul Şoimii în foileton, prefaţat de Vasile Pârvan în 2/15 decembrie 1903. Anterior, în 1902, apăruse sub titlul Fraţii Potcoavă, tot în foileton, o variantă parţială a aceluiaşi roman în revista "Pagini alese", cu semnătura M. S. Cobuz. Evenimentul senzaţionalului debut al lui Sadoveanu ne este reamintit astăzi de editura Gramar printr-o nouă ediţie, a cincisprezecea, a romanului Şoimii, din iniţiativa lui Valeriu Râpeanu.

Talentul de povestitor şi prolificitatea neobişnuită a tânărului prozator au atras atenţia multora dintre contemporani. În capitolul XVII din Anii de ucenicie, Mihail Sadoveanu îl menţionează în mod special pe Constantin Banu, om influent, care, în 1903, era funcţionar superior în Ministerul Instrucţiei, factorul declanşator al excepţionalei impresii pe care o face scriitorul, mutat la Bucureşti tocmai în primăvara lui 1904, an miraculos pentru destinul său. O împrejurare favorabilă a fost şi întâmplarea că redacţia "Sămănătorului" îşi avea sediul în strada Regală nr. 6, unde se afla şi tipografia Editurii Minerva, astfel că se realizau mai uşor contactele umane între instituţiile culturale, circulau mai uşor impresiile bune între cei interesaţi şi se făcea mai repede transferul de texte între autor, revistă şi editură. E, desigur, doar o împrejurare minoră, însă una dintre cele norocoase. Interesantă este şi prefaţa lui Vasile Pârvan la Şoimii, un articol prin care situează naraţiunea sadoveniană între "romanele istorice cu subiecte naţionale", făcând referinţe valorizatoare de la Scott şi Hugo la Manzoni şi Flaubert, înscriindu-l pe Sadoveanu într-o tradiţie internă ale cărei repere sunt Slavici şi Duiliu Zamfirescu. Decisivă, pentru crearea unui prestigiu considerabil în epocă, trebuie să fi fost receptarea generoasă a lui Nicolae Iorga din "Sămănătorul", în mai multe episoade, considerându-l, chiar în 1904, pe Mihail Sadoveanu "mai puternic decât toţi cei mai tineri prin bielşugul producţiei sale fără pripă şi fără zăbavă, liniştită şi sigură, prin mlădierea care îi îngăduie să înfăţişeze viaţa supt toate aspectele ei". E adevărat că N. Iorga nu avea simţul valorii, lăudând în egală măsură pe toţi scriitorii din grupul sămănătorist. Despre articolul cu titlul Doi povestitori: Vasile Pop şi Mihail Sadoveanu, în care Iorga îi vedea pe cei doi deopotrivă de mari scriitori, prozatorul va nota în cap. XVIII din Anii de ucenicie: "Această poamă mistreaţă a conducătorului nostru n-am mistuit-o cu plăcere" - semn că se situa într-o cu totul altă categorie valorică, avea despre sine o altă imagine decât aceea a egalităţii cu mediocrul Vasile Pop. Dar Nicolae Iorga va şti, totuşi, să găsească diferenţierea şi să încununeze excepţia, proclamând 1904 ca "anul lui Sadoveanu" (lui i se datorează sintagma), în "Sămănătorul" din 2 ianuarie 1905, în cronica de semnalare a volumului Crâşma lui Moş Precu: "Cu acest volum se mântuie un an de literatură românească, ce s-ar putea numi, după acela dintre scriitori care s-a ridicat, în cuprinsul lui, printr-o bogăţie de activitate admirabilă, la situaţia de cel mai cetit şi iubit dintre nuveliştii de astăzi - Ťanul lui Sadoveanuť". Se pecetluia astfel un mit care va aureola o carieră.

Debutul lui Mihail Sadoveanu a fost receptat mai generos decât o simplă premisă a unui mare talent, i-a adus scriitorului chiar de foarte timpuriu consacrarea. În Anii de ucenicie, prozatorul face o retrospectivă a acestei consacrări senzaţionale. Venit de curând în Capitală, tânărul nu era integrat în viaţa literară şi nu cunoştea pe nici unul dintre marii scriitori ai momentului. Primul care face "un gest de colegialitate" este George Coşbuc. Următorul este Titu Maiorescu: "Bătrânul Titu Maiorescu a dat iar semn lui Nicolae Iorga că doreşte să mă vadă. (...) Eram bucuros şi emoţionat în acelaşi timp. Marele critic nu mă chema ca să-mi facă mustrări pentru răutăţile mele. M-a primit cu deosebită bunăvoinţă în strada Mercur nr. 1, unde locuia de multă vreme; mi-a spus de la început că a cetit într-un cerc select o povestire a mea din război (...). A cetit şi volumele mele publicate şi n-are a-mi spune decât vorbe bune". Are, totuşi, unele observaţii de făcut, dar rezultatul e că, la recomandarea venerabilului critic, devine colaborator al "Convorbirilor literare", revistă a elitei, condusă atunci de academicianul istoric Ion Bogdan, cumnat al lui Iorga, revistă unde publică nuvela Păcat boieresc. Doreşte să-l cunoască şi Ion Kalinderu, preşedintele Academiei în acel moment şi administrator al domeniilor Coroanei, care îi acordă o audienţă şi-i propune să coordoneze o "bibliotecă pentru popor". Apoi, lumea bună e cucerită până în vârful ierarhiei: "A dorit să mă vadă regina poetă Carmen Sylva". În sfârşit, consacrarea oficială e pecetluită prin acordarea Premiului Academiei Române în 1906 (cu întârzierea de rigoare) pentru volumele Povestiri şi Şoimii, în urma rapoartelor semnate de Titu Maiorescu şi Ion Bianu. Cred că e tot ce putea obţine un scriitor la debutul său, copleşit de toate onorurile şi de toate recunoaşterile.

Sărbătoarea a fost întrucâtva umbrită de atacul virulent lansat în noiembrie 1905 de H. Sanielevici în revista "Curentul nou" de la Galaţi, cu articolul Morala domnului Sadoveanu, defăimare susţinută cu alte critici severe în numerele din ianuarie, februarie şi martie 1906, prin care proza sadoveniană e redusă la beţie, crimă, viol, adulter şi bestialitate, demonstrând astfel "atitudinea amorală" dominantă în viziunea asupra satului şi caracterul reacţionar al poporanismului. Sadoveanu era o victimă într-o bătălie ideologică împotriva lui Iorga. Dincolo de marea ingratitudine săvârşită de H. Sanielevici, e însă de reflectat la faptul că Sadoveanu a avut de la început şi de câştigat şi de pierdut din înregimentarea sa temporară în sămănătorismul lui Iorga. E. Lovinescu îl va discuta cu insistenţă în sintezele sale în funcţie de această apartenenţă, sub semnul unui romantism funciar ale cărui indicii sunt lirismul, naturismul, paseismul şi eroismul. Desprinderea sa de această imagine se va realiza greu şi niciodată definitiv.

Nu ar fi exagerat să aşezăm debutul lui Mihail Sadoveanu printre miturile noastre culturale de consacrare senzaţională şi insolită a unui scriitor, alături de debutul precoce, la 16 ani, al lui Eminescu în 1866 sau de debutul târziu în volum al lui Arghezi în 1927, la 47 de ani. În cazul lui Sadoveanu, e o precocitate nu numai fără precedent, dar şi fără echivalent ulterior în proza românească. E, de asemenea, o productivitate fără seamăn la acei ani ai tinereţii: un debut bogat, impresionant de spectaculos în creaţia de personaje, în invenţia de situaţii epice, în abundenţa şi solemnitatea naraţiunii. Privit retrospectiv, dintr-un alt punct de vedere, debutul lui Sadoveanu e fertil în urmări pentru propria creaţie epică. Se află la originea unor filoane epice care vor constitui specificul sau personalitatea distinctă a prozatorului. Pe filonul istoric din Şoimii vor evolua direct romane ca Neamul Şoimăreştilor (1915) şi Nicoară Potcoavă (1952), sau indirect ca Fraţii Jderi (1935-1942), emblemă a maturităţii creatorului în inventarea unei utopii a arhaicităţii eroice. Cu alte personaje şi altă lume, toposul hanului din Crâşma lui Moş Precu va fi exploatat ca idee, viziune şi vocaţie a povestirii în Hanu Ancuţei (1928), o altă marcă pregnantă a sadovenismului, care încununează o predispoziţie spre nostalgia evocării.

Există o istorie interesantă a receptării debutului sadovenian, ce ar merita scrisă în detaliu. Două sau trei ar fi reperele mai importante. În 1940 apare primul volum din seria de Opere Mihail Sadoveanu la Editura Fundaţiilor Regale, iar cu acest prilej scriu mai pe larg despre începuturile scriitorului Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Barbu Theodorescu. Însă prima omagiere propriu-zisă a debutului sadovenian o face Tudor Vianu în noiembrie 1944 când ţine la Academia Română comunicarea publică Patru decenii de la publicarea primei opere a d-lui Mihail Sadoveanu, cu aprecieri stilistice despre mijloacele realismului, arta descriptivă şi notaţiile impresioniste. Următorul gest aniversar, cel mai important, este săvârşit în 1974, la şaptezeci de ani de la debut, când Valeriu Râpeanu republică la Editura Eminescu toate cele patru volume simultan, însoţite de un al cincilea, de note, comentarii şi variante, de care m-am folosit pentru redactarea acestui documentar. În 2004, la centenarul debutului, Valeriu Râpeanu repetă gestul, mult mai modest, reeditând doar romanul Şoimii. Am impresia că într-o indiferenţă generală. Este oare Mihail Sadoveanu un continent scufundat, căruia îi păstrăm doar o amintire pioasă şi confuză?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara