Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
„Cercul Literar” şi Sibiul văzuţi din Italia de Mircea Anghelescu

Italia este astăzi un spaţiu interesat de cultura şi de literatura română, despre care se organizează colocvii, din care se traduc în fiecare an câteva cărţi şi care se studiază în câteva universităţi din peninsulă, şase dacă nu mă înşel. Pe acest temei şi cercetarea literaturii noastre se situează, în continuarea unei bogate tradiţii, la cote înalte, apărând aici în reviste sau în volum cercetări comparabile din toate punctele de vedere cu cele mai prestigioase dintre cele publicate în România.
Pot deci semnala, doar din ultimii câţiva ani, cartea lui Roberto Merlo despre „mitul dacic în literatura română din sec.al XIX-lea”, cea a Gisèlei Vanhese despre Eminescu (tradusă anul trecut şi în româneşte), aceea a Adrianei Senatore despre Ion Heliade Rădulescu sau cea a lui Giovanni Rotiroti despre „misterele întâlnirii” (Celan, Ionescu, Cioran); lor li se adaugă acum volumul pe care universitarul Giovanni Magliocco îl dedică „Cercului Literar de la Sibiu” şi operei lui Radu Stanca, volum care n-a fost încă, dacă nu greşesc, comentat în presa noastră.
Este vorba de o cercetare temeinică, amplu documentată, asupra unui subiect complicat, cu o bibliografie foarte bogată risipită în cărţi şi periodice româneşti dificil de găsit, listă la care autorul însuşi a contribuit cu câteva studii substanţiale încă de acum zece ani, unele dintre ele apărute în reviste şi culegeri din ţara noastră. Interesul autorului pentru subiect pare să fi fost trezit mai întâi, dacă judecăm după cronologia studiilor sale, de trăsăturile caracteristice ale mişcării, de viziunea mitologizantă şi de resurecţia baladei pe care o propun poeţii săi, Radu Stanca în primul rând. În acelaşi timp, el analizează încercarea de a integra sincronismul lovinescian în ceea ce critica românească a numit (aici Magliocco îl citează pe I.Vartic) sincronismul „cu o Europă culturală arhetipală”, care tinde mai degrabă la modelele literare ale unui europenism sau universalism deja clasicizat. Cum bine se ştie, ideea de bază a acestui concept este anunţată printr-o declaraţie de adeziune a tinerilor sibieni la critica estetică a lui Lovinescu, apărută în ziarul „Viaţa” din 13 mai 1943, căreia însuşi maestrul invocat îi răspunde de pe patul de spital printr-un salut adresat celei de „a patra generaţii de maiorescieni”; mişcarea apare de la început ca având o orientare net ostilă naţionalismului xenofob şi retardatar pe care îl cultivau revistele oficiale în acei ani de dictatură, care îi vor şi cataloga pe tinerii apărători ai autonomiei artei drept „comunişti”. Mişcarea devine curând o prezenţă instituţională în Sibiul universitar, şedinţele sale fiind anunţate în săptămânalul liberal „Naţiunea română”, care consemna apoi şi participanţii şi textele citite şi capătă consistenţă prin apariţia „Revistei Cercului Literar” în 1945, care anunţă un program pe cât de ambiţios, pe atât de interesant. Revista trebuia să fie „o publicaţie menită să aducă în presa noastră aerul proaspăt al unei noi intelectualităţi, dezrobită de toate prejudecăţile ce împiedică libera manifestare a spiritului”, şi urma să fie susţinută şi de reprezentaţii teatrale „de salon”, fără decoruri deci, pentru care se anunţaseră piese de Musset, Blaga şi Şun al lui Călinescu.
Cartea lui Magliocco acordă o mare atenţie elementelor constitutive ale acestei viziuni şi îi pregăteşte analiza prin prezentarea manifestului şi a conceptului de „urbanitate” care se configurează în eseistica lui Negoiţescu; conceptul este declarat ostil „păşunismului” şi „semănătorismului” retardatar, dar şi, implicit, etnicismului blagian al spaţiului mioritic, cu care întreţine relaţii „ambivalente” (p.30), Blaga fiind mentorul şi inspiratorul cercului studenţesc încă dinainte ca acesta să fie cunoscut ca atare. Pe acest teren, în cap.II, Teoria baladei şi mitopoetica (p.37-74) se discută teoria baladei, aşa cum este ea expusă într-un celebru eseu al lui Radu Stanca şi cum reiese din chiar exerciţiul său poetic şi tot aici se reiau mai multe componente ale modelului cultural asumat de tinerii cerchişti. Între acestea se discută şi competiţia dintre caracterul latin şi cel nelatin al specificităţii româneşti, pornind de la „revolta fondului non-latin” a lui Blaga, pe care cerchiştii şi Radu Stanca în particular o transformă (cum propune Magliocco, cu îndreptăţire cred) din fondul „geto-slav” în fondul „germanic”, revendicând adică o urbanitate simbolică, central-europeană sau occidentală, şi nu una constitutivă, etnică (p.69-70).
Mişcarea tinerilor cerchişti, puternica afirmare a unui principiu poetic modernist derivat din resurecţia unui model tradiţional (balada, formă europeană a epicii universale eroice), care a impus autoritar poetica sa unui public contemporan deschis noutăţii, a trezit ulterior un interes major în rândul istoricilor literari, români şi străini, în primul rând prin refuzul modelului evolutiv bipolar tradiţionalism-modernism, şi prin încercarea de a reda lirismului vitalitatea sa originară. Cerchiştii căutau acest nou impuls în prezenţa stimulatoare a unei atmosfere care să genereze nu numai un cadru potrivit (Burgul), ci şi un nucleu dramatic, o „poveste”, un mit – privit, desigur, cu circumspecţia şi cu ironia modernului. Modernismul înseamnă aici efortul firesc de a integra partea creatoare a tradiţiei prin supunerea la reguli determinate de logica expresiei, după care „evenimentul, de la simplul pretext al spovedaniei lirice, urcă în intensitate până la ocuparea regiunilor de conţinut ale poemului”, cum spune Radu Stanca în eseul fondator Resurecţia baladei. Viziunii identitare simbolice a oraşului, Magliocco îi adaugă calitatea de spaţiu iniţiatic sugerată în Hebrietas cibinensis sau Un cneaz valah la porţile Sibiului, unde ar fi vorba de o altă beţie decât a alcoolului, de implicaţiile fantastice ale oraşului înţeles în trăsăturile unei arhitecturi medievale care pregătesc trecerea spre o altă lume, eternă, a arhetipurilor, idee în sprijinul căreia autorul italian citează versurile lui Borges din Everness (p.216-224).
Studiul lui Giovanni Magliocco utilizează cu moderaţie şi inteligenţă vasta bibliografie a temei, depăşind cu mult sinteza unor opinii deja formulate. Adesea, ele îi oferă puncte de plecare pentru dezvoltări interesante pentru subiect şi pentru literatura română în general, cum este, de pildă, în problema naturii duale a răului, tentaţie şi caricatură a lui, cu trimiteri la Mateiu Caragiale şi mai înainte, la Macedonski, după sugestii şi analize făcute de I.Vartic, P.Poantă, Gabriela Gavril ş.a. sau a eminescianismului germinativ din balada Liliacul, cu trimitere la Strigoii, folosind subtilele disocieri făcute de Gisèle Vanhese într-un studiu despre „frumuseţea tenebroasă” din volumul Eminescu plutonico pentru a ajunge – şi aici – la elementul parodic din aceste poeme care substituie misterului iniţiatic, cum observa demult Gh.Grigurcu, un „mister minor”, mitul decăzând adică până la situaţia de anecdotă galantă.
Depăşeşte sfera literaturii cerchiste şi discuţia problemelor legate de atmosfera oraşului în sine, vechi burg asimilat Heidelbergului de odinioară, „burg baladesc” pe care Radu Stanca nu îl evocă numai în poemele sale, uneori cu localizări precise, ci şi întrun eseu semnificativ intitulat Sibiu, cetatea umbrelor. Oraşul se caracterizează, începe autorul abrupt, printr-o impresie puternică de asemănare cu icoanele hieratice din biserici, „izbitoarea asemănare... cu obrazul acelor mucenici ogivali”, şi apoi printr-o „iremediabilă nedumerire” în faţa sentimentului că oraşul este un decor de umbre prin care rătăcesc trecători însinguraţi. Dincolo de stilistica tedescă a oraşului, ceea ce-i atrage pe poeţii Cercului aici, cum bine s-a spus şi cum o subliniază şi Magliocco, este atmosfera ceţoasă, nocturnă, îngăduind o percepţie aproximativă a realităţii, cu contururi sugestive, dar neclare, aproape funerare, ca în poezia lui Radu Stanca: „Intru-n Sibiu încet ca într-o încăpere/ În care e un mort...” în care şi parcurile sunt văzute ca nişte cimitire: un construct intelectual reprezentat plastic, nu transfigurare a unei realităţi, altfel impalpabile.
Identitatea spirituală se leagă dintotdeauna, într-un fel sau altul, de locul originar şi Giovanni Magliocco invocă pe drept cuvânt oraşele care au marcat literatura europeană cu atmosfera lor stranie, Parisul lui Baudelaire, Bruges al lui Rodenbach, Praga lui Kafka şi Meyrink. În general, epoca modernă n-a ignorat relaţia, chiar când ea n-a fost tenebroasă: ţara lacurilor pentru romanticii englezi, în special Wordsworth cu baladele lui (Goody Blake and Harry Gill, a True Story are o facondă şi o cadenţă care îmi evocă Corydonul lui Radu Stanca), Mâconul lui Lamartine sau Madridul lui Mesonero Romanos, iar la noi codrul de lângă Ipoteşti, rezervă şi viziune vitală pentru Eminescu, Oltenia lui Macedonski („Iată Pometeştii, iată Adâncata”) sau Miorcanii lui Pillat şi nenumărate alte precedente arată că nevoia cerchiştilor de a-şi căuta universul interior într-un loc cu caracteristici simbolice nu are nimic extraordinar. Neobişnuit este că acest loc al identităţii este căutat în „exil”, într-un univers care să cuprindă şi trăsăturile esenţiale recunoscute de poet, şi însăşi dificultatea inserţiei într-un loc unde este „străin”, idee asupra căreia Radu Stanca insistă. Sentimentul atât de dureros modern de atracţie-respingere, exprimat de torturaţi ai identităţii ca Said printr-o expresie aici intraductibilă, „out of place”, sau de Camus cu „l’étranger”, este cel care îi face pe poeţii şi dramaturgii Cercului (niciunul născut la Sibiu) să-şi localizeze rătăcirile existenţiale într-un oraş reconstituit hipnotic de Radu Stanca, în care baronul Bruckenthal îl salută pe Gheorghe Lazăr la un concert de muzică de cameră. Acest „exil” apare ulterior şi biografic în viaţa şi opera cerchiştilor, prin închisoarea şi tribulaţiile unei existenţe adesea departe de centrele de cultură, iar la Stanca şi prin boală („un hoit bolnăvicios”) sau îndepărtare de tradiţia familiei, a tatălui, preot şi ctitor al „Luceafărului” împreună cu Goga, în 1902.
Am toate motivele să cred că sinteticul şi incitantul volum al lui Giovani Magliocco (însoţit de o selecţie de excelente traduceri proprii în italiană din poezia lui Radu Stanca) va contribui la reluarea şi la lărgirea discuţiilor despre Cercul Literar de la Sibiu, despre literatura pe care a generat-o şi despre „euforionism”, după remarcabilele apariţii din anii două mii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara