Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Cercul Literar între două manifeste (II) de Gheorghe Grigurcu


Marea încercare la care a fost supus Cercul Literar începe odată cu înstăpînirea regimului comunist. Cenzura devine tot mai necruţătoare, relaţiile culturale cu Occidentul, accesul la informaţie în genere se diminuează treptat pînă la dispariţie, întreaga viaţă culturală a ţării e înjugată la carul unei propagande repulsive. România din interbelic , "în care se vindeau cele mai multe cărţi franţuzeşti", după cum îşi aminteşte I.Negoiţescu, chiar cea din perioada studenţiei cerchiştilor, "în timp ce noi ŤWeimarizamť - cînd romantic, ca la Heidelberg, cînd modern ca-n Montmartre", după cum se confesează amar-ironic I.D.Sîrbu, se retrage în perspectiva inversă a unui trecut fabulos. Ocupaţia străină aduce cu ea izolarea, suspiciunea, mizeria, marasmul unui provincialism impus. Orice încercare de opoziţie, oricît de palidă, e sancţionată drept o răbufnire a cosmopolitismului, o gravisimă abatere de la "linia" axiomatică a partidului unic. Mentalitatea europeană, patronată de figura lui Goethe (într-un interviu din iulie 1997, Doinaş subscrie la poziţia formulată de Karl Jaspers asupra "spiritului european": "în sensul viziunii lui Goethe: trăirea în egală măsură a contrariilor, setea de a epuiza omenescul (în sens faustic), eficienţa în aprecierea şi respectarea Celuilalt (adică a alterităţii, fie individuale, fie naţionale), simţul ştiinţific al iscodirii lucrurilor, oscilaţia între trăirea intensă (mistică) a Creştinismului şi negarea lui de pe poziţia unei religii a Raţiunii"), în numele căruia se articula demersul cercului, în atmosfera căruia s-au format şi nădăjduiau a-şi continua scrisul membrii săi, e prohibită, taxată drept un delict ideologic. Cei ce au trăit acele vremuri de restrişte, pot realiza pe deplin zdrobitorul dezacord între atari deziderate şi realul sumbru al vieţii, inclusiv sub aspectul său cultural, decăzut acesta din urmă în sinistră caricatură. Cosmopolitismului i se dă "onoarea" de-a ocupa primul loc în rîndul celor "patru păcate capitale" ce se cuvin combătute cu orice preţ. Un semnal în această direcţie e oferit de o prelegere a lui Leonte Răutu, ţinută în faţa profesorilor şi conferenţiarilor de la catedrele de ştiinţe sociale ale Universităţii şi Institutelor de Învăţămînt Superior din R.P.R., tipărită în revista Lupta de clasă şi într-o broşură purtînd un titlu ameninţător: Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale (1949). Asprul rechizitoriu porneşte de la teza că atît cosmopolitismul cît şi obiectivismul burghez ar constitui "forme dintre cele mai periculoase ale abaterii de la spiritul de partid în ştiinţă", în temeiul învăţăturii "dascălilor" marxism-leninismului, ceea ce probează că avem a face cu un simplu import din U.R.S.S. Mostră: "Alianţa sacră a capitaliştilor din toate ţările, deasupra intereselor patriei pentru a lupta împotriva celor ce muncesc - acesta este adevăratul conţinut al cosmopolitismului burghez". Grotescul acestor primitive speculaţii se amplifică prin aceea că înşişi zelatorii specificului naţional sunt ţintuiţi la stîlpul infamiei în numele cosmopolitismului: Lucian Blaga, ale cărui teorii "ascund putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul naţional" şi Nae Ionescu, în ideile căruia "se ascundea una din cele mai periculoase forme ale cosmopolitismului", după care sunt osîndiţi "Vl. Străinul" (sic!) şi Şerban Cioculescu, ultimul pentru o "încercare cosmopolită de a înstrăina şi a prezenta drept Ťun produs tardiv al romantismului germanť pe Eminescu". O adnotare pe marginea broşurii lui Leonte Răutu, "Cameleonea" cum i se zicea în culise, făcută de Henri Jacquier, unul din profesorii iubiţi ai cerchiştilor (a fost şi profesorul nostru), sună aşa: "Trebuie să fii un evreu basarabean şi cetăţean sovietic, ca să simţi din plin această primejdie". I.Negoiţescu devine, în 1958, obiectul unui atac virulent în organul principal de presă al cîrmuirii, Scînteia, pentru "ditirambele deşănţate la adresa criticilor burghezi E.Lovinescu şi Pompiliu Constantinescu". Capete de acuzare ce ne amintesc diatribele presei din perioada Antonescu, dar cu diferenţe capitale. Atacurile din Porunca vremii, Neamul nostru, Gândirea se desfăşurau în paralel cu textele de solidarizare, pe cînd articolele apărute în Scînteia nu puteau primi nicio replică, ducînd şi la măsuri administrative şi poliţieneşti împotriva celor ajunşi în colimatorul lor. Exemplu: judecăţile asupra criticii ale lui I.Negoiţescu, "înfierate" în Scînteia, au format una din acuzaţiile aduse acestuia, în decembrie 1961, cînd s-a văzut condamnat la închisoare pentru "discuţii duşmănoase".

Nici aşa-zisul "dezgheţ" promovat din 1964-1965 nu aduce o reală şansă de abordare a ideilor Cercului Literar. Cercetătoarea Ileana Vrancea evocă împrejurarea că, în toamna 1965, printre numeroasele concesii pe care a fost nevoită să le facă cenzorilor spre a-şi putea publica monografia închinată lui E.Lovinescu, a fost "eliminarea paginilor referitoare la semnificaţia salutară a Cercului Literar de la Sibiu şi la lipsa de temei a acuzaţiilor Scînteii împotriva lui E.Lovinescu şi a discipolilor lui". Pentru a conserva măcar "menţionarea Manifestului pentru prima dată după 1948 ca fenomen pozitiv", a fost nevoie să solicite o audienţă la directorul Direcţiei de propagandă şi cultură a C.C. al P.M.R., acelaşi inchizitorial Leonte Răutu. După un deceniu, în 1975, abordarea Manifestului rămîne încă prohibită, autoarea menţionată fiind obligată, în cuprinsul altei cărţi, să recurgă la trunchieri şi amputări de citate din criticii de stirpe lovinesciană. Manifestul nu mai poate fi retipărit integral decît în 1973, fapt umilitor, nefiresc, pe care-l consemnează I.Negoiţescu în Scrisoare către Paul Goma. Contextul antidemocratic nu i-a împiedicat însă pe unii cerchişti a se apropia de regimul totalitar, a-l sluji cu pana lor chiar şi după oneroasele "teze din iulie"1971 ce au avut drept urmare o nouă "strîngere a şurubului",conform scandaloasei paradigme maoiste. Se remarcă pe acest tărîm al compromisului N.Balotă, altminteri un remarcabil cărturar şi un scriitor dăruit, care, prin numeroase comentarii publicate inclusiv în cea mai calificată presă de partid se manifestă drept unul dintre purtătorii de cuvînt principali ai ideologiei acestuia, într-o variantă doar uşor cosmetizată. Neaşteptată cedare asupra căreia atît subiectul său cît şi comentatorii d-sale au păstrat pînă acum tăcere. I.Negoiţescu în schimb, fidel crezurilor sale, suportă hărţuiri, şicane, interdicţii ce par a nu mai avea sfîrşit. Cel mai important exponent al Cercului Literar devine astfel una din victimele de rang ale puterii comuniste ce cu impudoare se proclama "independentă şi antidogmatică" sub o glazură pseudonaţionalistă. La întîlnirile noastre, I.Negoiţescu îmi mărturisea următoarele, ca un laitmotiv: "mă simt străin în România, cu toate că alţii ar trebui să se simtă străini într-o ţară a cărei literatură am slujit-o zeci de ani, deşi aveam dispoziţia şi mijloacele de-a mă ocupa de literaturile Occidentului ceea ce mi-ar fi adus mai multă recunoaştere. Răsplata e batjocura de care am parte după o viaţă de aşteptări neîmplinite". Consecvent poziţiei sale estetice şi morale, criticul adresează, în 1977, o Scrisoare către Paul Goma, producţie ce poate fi apreciată ca avînd o importanţă egală cu cea a Manifestului, redactat tot de el, în 1943, faţă de care vădeşte o continuitate de substanţă. Ambele scrieri exprimă tensiunea unei stări de urgenţă, reverberînd o criză ce s-a agravat cu mult peste ceea ce reprezenta în timpul ultimului război. Demagogia patriotardă, atît de opusă s-ar părea "internaţionalismului proletar", a dus la degradarea conceptelor de patrie şi patriotism, la un carnaval al dictaturii ce încerca cu disperare a-şi cîştiga popularitatea în acest chip mizerabil: "Ceea ce constituie, în schimb, pentru mine o problemă esenţială este starea generală a literaturii române în clipa de faţă. Am trăit grozăvia acelor ani de după 1974, cînd cultura noastră a fost silnic desprinsă de contextul european firesc, valorile tradiţiei naţionale falsificate sau chiar respinse şi aruncate în urîta groapă a neantului, iar orice efort de creaţie autentică, supus unei puternice presiuni de înstrăinare sau înăbuşit în faşă". Sunt adnotate în aceste cîteva pagini incendiare o seamă de carenţe intolerabile ale vieţii culturale, de cinice imixtiuni ale puterii în creaţia şi existenţa scriitorilor: "Simptomatică, în primul rînd, s-a arătat prigonirea şi apoi lichidarea unui nevinovat curent literar ca onirismul, curent care ar fi trebuit să dea, prin talentaţii tineri ce îl iniţiaseră, minunate roade. Simptomatică a fost piedica ce s-a pus romanului d-tale (al lui Paul Goma), care era pe punctul de a fi publicat. Simptomatică a fost apoi în general înăsprirea cenzurii estetice, cea mai fatală pentru existenţa unei literaturi. Imediat după 1970, am ajuns la paradoxala situaţie în care clasicii, printre care luptătorii pentru libertate şi demnitate naţională de dincolo de veac, paşoptiştii, să fie supuşi cenzurii politice în reeditarea textelor lor, iar noi, contemporanii, să suferim rigorile şi ale unei cenzuri estetice. De aici pornind, n-a fost greu ca lucrurile să meargă atît de departe, încît înşişi clasicii noştri din secolul 19 şi secolul 20 să treacă acum prin cenzura estetică a autorităţilor administrative". Încă o dată rezultă din acest al doilea manifest al Cercului Literar, aşa cum a fost denumită Scrisoarea, diferenţele dintre dictatura comunistă şi autoritarismul de dreapta, în defavoarea considerabilă a dictaturii comuniste. Dacă Manifestul iniţial putea face apel la "spiritul critic în acţiune", manifestul secund nu putea stabili decît sugrumarea spiritului critic, atît prin mijlocirea cenzurii şi dirijismului cît şi prin invazia nonvalorii promovate de autorităţi. Astfel I.Negoiţescu ajunge, el, estetul prin excelenţă, să denunţe "estetismul nostru iresponsabil", căci duce, în momente de cumpănă, la torpoare, defetism, laşitate, fiind aşa de adînc împlîntat în conştiinţă "încît chiar şi în exil, adică în libertate, prea mulţi dintre scriitorii români nu mai găsesc în ei forţa de a acţiona radical, adică politic împotriva răului care face ca România, ca entitate istorică creatoare, să nu mai existe". E o revanşă firească a politicului înţeles ca o dimensiune imprescriptibilă a libertăţii. De facto, comunismul n-a cultivat politicul în înţelesul său pozitiv, de participare liberă a indivizilor la viaţa polis-ului, ci un pseudopolitic, al supunerii obligatorii la o ideologie abuzivă, la o putere uzurpată. Alături de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, I.Negoiţescu se plasează în acest fel pe poziţia est-eticului. Reproşurile pe care le adresa unor confraţi pentru "dezangajarea" lor păgubitoare apar coroborate cu notele emoţionante ale unei autocritici vizînd eroarea de-a fi "subapreciat politicul" şi de-a nu-şi fi dat seama că "o politică este şi faptul de-a nu te manifesta politic, că abţinerea de la politică este o politică".

Cea mai onest orientată şi mai amplu documentată scriere de pînă în prezent consacrată Cercului Literar, cartea lui Dan Damaschin e o teză de doctorat, purtînd un imanent aer academic, o sobrietate aulică. Nădăjduim că autorul său ne va înţelege dacă îi vom aminti că o foarte îmbelşugată materie a rămas în afara paginilor d-sale docte, acribioase, cu un partizanat bine filtrat. E vorba de teme precum relaţiile dintre N.Balotă şi I.Negoiţescu, nu numai în duhul concordiei ci şi al unei competiţii subiacente, mereu resimţite de autorul Caietului albastru, de anume colţuri umbrite ale vieţii lui Şt.Aug. Doinaş, de "cazul" I.D.Sîrbu, tratat mai totdeauna ca un "minor", de alt "minor", pe nedrept uitat, Dominic Stanca, de neobosita cozerie bonomă a lui Ovidiu Cotruş, de figura acelei amazoane livreşti care a fost Eta Boeriu, de poetul-fără-nici-o-carte, Ioanichie Olteanu, de raporturile cerchiştilor cu un tînăr asistent al studenţiei lor, Victor Iancu, ce ni s-a plîns de "ingratitudine" din partea lor, etc. etc. Altfel zis de o materie existenţială şi evenimenţială foarte suculentă ce-şi poate găsi expresia în biografie, portret, moralism şi - de ce nu? - psihanaliză, materie care, neîndoios, se va revărsa cîndva pe atari canale ce o aşteaptă cu pacienţă.