Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Cercul vicios de Nicolae Manolescu

Niște oameni certați cu școala reformează astăzi școala: acesta e cercul vicios la care mă refer. Nu știu să existe un alt domeniu care să fi suferit de-a lungul timpului mai multe reforme decât învățământul românesc, și asta, luând în considerare doar cei 69 de ani care despart reforma pe model sovietic din 1948 de aceea, pe șest, a lui Liviu Pop din 2017, pe model prostesc. Am intrat la școală în 1946, așa că pot afirma că le-am trăit pe viu pe toate, fie ca fiu de profesori, fie ca elev sau student, fie ca profesor eu însumi vreme de o jumătate de secol, fie, în sfârșit, ca un pensionar care continuă să creadă că, dacă școală nu e, nimic nu e. Așa că, vă rog, să mă ascultați cu atenție. Am îndreptățirea deplină de a publica al doilea editorial consecutiv pe această temă. Credeți-mă că știu ce spun și spun ce știu. Am parcurs, ca beneficiar sau ca observator, toate reformele din cele aproape șapte decenii de la reforma din anul 1948, când eram în clasa a doua primară, și până azi, când casc ochii a mirare la măsurile ministrului în funcție (cel puțin, când scriu aceste rânduri). ~n gimnaziu, n-am avut manuale de literatură, probabil fiindcă nu puteau fi traduse din rusește, cum se întâmpla cu cele de științe. Am absolvit zece clase de liceu și șase de facultate (punând la socoteală un an de exmatriculare), unde am intrat fără concurs, fiindcă absolvisem liceul cu note maxime la toate materiile. Dacă cineva ar avea curiozitatea să ceară foile mele matricole, ar putea constata că am avut toate notele imaginabile, de la unu la zece, trecând prin calificative până la „foarte bine“. N-am avut doar note, ci și, în clasa a treia primară, am avut cote, maxima fiind unu și minima cinci, invers așadar decât în sistemul sovietic, „implementat” abia ulterior, de la cinci la unu. Trebuie să cunoști ceva istorie a învățământului românesc ca să prezinți o situație exactă a notării elevilor și studenților din generația mea. E ușor să te prinzi că Pop, Tăriceanu sau Dragnea au fost niște loaze. E mult mai greu să- i apreciezi pe congenerii mei. Nu e o sfidare, ci o provocare. Istoria e totdeauna mai complexă decât prezentul. De-a lungul istoriei, în școala națională, s-au învățat sau nu s-au învățat limbi străine, au existat limbi cândva obligatorii (spun pentru cei tineri: rusa, căreia la un moment dat i se acordau mai multe ore pe săptămână decât românei!), liceul a avut trei sau patru clase, facultatea, cinci (medicina, șase), patru sau trei. Discipline întregi au dispărut, apărând altele. Umanioarele au cedat treptat locul realului, tendință firească pe vremea lui Ceaușescu, doritor de industrializare, așadar de ingineri, nefirească după 1989, când inginerii, în șomaj, după prăbușirea industriei naționale, s-au făcut jurnaliști sau mai știu eu ce. Când am absolvit eu facultatea, nouă din zece filologi se făceau profesori. Astăzi, procentul trebuie inversat. Ca profesor, am făcut sute de inspecții de gradul I în învățământul gimnazial și liceal, pe care îl cunosc pe de rost. Am coordonat primele manuale opționale pentru întreg ciclul liceal. Și așa mai departe. Și peste acestea toate, am fost direct implicat în schimbarea programei școlare în 1977 și în apariția manualelor opționale la începutul anilor 2000, ca și a programei care le-a stat la bază. Mă refer, firește, la limba și literatura română.
Vă mărturisesc că niciodată, nicio reformă, oficială sau pe șest, prin hotărîri ale ministrului, prin amendamente sau legi nu m-a șocat atât de tare precum aceea „gândită”, în răspăr cu tradiția, cu natura sau cu adecvarea la nevoile unei societăți democratice moderne, de către Liviu Pop. În plus, făcută pe șest, rezultată din incompetența ministrului, nici măcar din aceea a guvernului, care nu și-a asumat-o deocamdată, în ciuda bulversării întregului învățământ românesc și a protestelor unanime ale dascălilor. De o nouă lege, nici vorbă. Poate că e mai bine. Deși măsurile preconizate sau luate deja de Liviu Pop sunt mai periculoase decât o bombă nucleară cu efect întârziat, dar de pe acum vizibil. Stimați lideri ai partidelor de guvernământ, deși am remarcat cum ați trecut prin școală, uitați-vă sub scaunele pe care v-ați așezat confortabil, în decembrie trecut: bomba Pop e sub șezutul d-lor voastre. Și dacă îmi permiteți s-o compar cu alte bombe, cum ar fi legea salarizării, pe temeiuri exclusiv cantitative, fără niciun considerent calitativ, sau cu o rectificare bugetară care scade banii acordați investițiilor, adică producției, ca să acopere sporurile iresponsabile (și mincinoase) ale salariilor, cu efect rapid în toamna care vine, „reforma” pe șest a lui Liviu Pop periclitează viitorul: fiindcă educația e o chestiune de viitor. Fie el și îndepărtat, dar cu un efect pe lângă care bomba Olguța Vasilescu, explodată ca rachetele Coreei de Nord înainte de a-și fi atins ținta (neplata sau întârzierea salariilor se constată deja), va părea doar o glumă proastă.
Cei certați cu școala, care se joacă cu școala, sunt principalii vinovați de insecuritatea națională. Da, cum citiți! Fiindcă o școală pe măsura ignoranței lor afectează viitorul națiunii. Cine are urechi de auzit, să audă. Cine nu, va plăti, mai devreme sau mai târziu. Am trăit această istorie, așa că ar fi prima oară când mă înșel. Vă închipuiți că nu veți fi trași la răspundere, pentru că mii de doctori sau de profesori emigrează (600 anual!), și nu neapărat fiindcă le veți mări salariile cu 3,8% în loc de 25%, cum le-a promis eterna (sic!) și fascinanta italienistă craioveancă, procent asumat de circumvoluțiunile de pe fruntea, nu din creierul, premierului, ci fiindcă s-au săturat să le fie determinată viața și meseria de niște neșcoliți? Vă furați singuri căciula. Veți plăti cu vârf și îndesat. Iar cei care vă vor judeca vor fi copiii voștri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara