Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
Ceva care seamănă cu tinereţea de Simona Vasilache


În tinereţea fiecărui critic literar stă cu chirie cronicarul de gazetă, impetuos, nerăbdător şi plictisit. De răsfoitul la normă, la chintal, la duzină cărţi din cele afurisite de Caragiale cu zisa, mult prea adevărată, "pentru orice român care a învăţat să citească, lucrul cel mai greu e să nu scrie." Unele dintre ele merită, pe drept, o antologie. Pe care s-a încumetat s-o îngrijească, pigulind perle duminicale (adică publicate, tot de el, în Ziarul de duminică), Alex Ştefănescu. Ceva care seamănă cu literatura, colecţia din 2003, de la Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, din Chişinău, e oda celor o sută de prostii - numărul e adjudecat, se ştie, de florilegiile de bine, numai că orice poate trece în contrariul lui - cuprinse în literatura zilei.
La aşa literatură, aşa metodă critică. Fireşte, un Călinescu şi-a permis să ghicească în poze siluete de majordom, sau mutre italieneşti fără coafură. Totuşi, de la el încoace, felul ăsta de-a pune problema nu e, s-o recunoaştem, foarte comun. Cum scopul ridiculizării scuză orice mijloace, Alex Ştefănescu revine la stilul maestrului, scriind şi el despre ce poate - fiindcă aşa-zisa literatură îl lasă fără obiectul muncii: despre poza unei poete căreia i-ar sta, pesemne, bine cu nasul în altă parte, despre un domn trecut din copt care uită să-şi "îmbătrînească" portretul, despre slova titlurilor, despre volumele bilingve. Comentarii mici şi patern-răutăcioase, în urma unor pretenţii mari, de capelmaiştri ai literelor.
N-o să dau citate, fiindcă publicitatea negativă tot publicitate e, la urma urmei (atît că aceia cărora Alex Ştefănescu le face "serviciul" sînt prea indispuşi ca să-şi mai dea seama de asta...). o să încerc să descriu doar vînătoarea de zi şi de noapte (cine n-are critici pe măsura talentului lui, să-şi facă rost), de care Alex Ştefănescu se plînge, ca de-o maşinărie grotescă dar, vai, atît de funcţională. Lansări mai importante decît cartea, pierdute în aburi de cuhnie, cîteva vorbe de hatîrul prietenilor, la temelia gloriei locale. Ce lume...
Făcută, cum se-ntîmplă, din mai multe familii. Una de departe numeroasă e a "eminescologilor", de unde se vede că schema cu nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el/ sub a numelui tău umbră, funcţionează. Bieţi români obsedaţi de teoria conspiraţiei, pe de-o parte, şi specialişti, altminteri, foarte respectabili (de n-ar scrie...), pe de alta, se-ntîlnesc în elanul lor de-a lămuri "problema" vieţii şi operei cu care a luptat poetul. Ce iese, şi-n ce chinuri se citeşte, nu e greu de bănuit...
Pe urmă, e cercul (fiindcă, în fond, potpuriul lui Alex Ştefănescu nu-i nimic altceva decît un infern cu scriitori. Partea proastă e că trăiesc, nu se chinuie şi-i scot din răbdări pe alţii!) celebrilor. Fie că scriu romane SF (ce înseamnă în carte vă las să descoperiţi), sau discută politică trivială, plină, iarăşi, de conspiraţii, sau trăiesc din zgîrciurile gloriei, toţi sînt de compătimit. Cu atît mai mult cu cît succesele parohiale îi orbesc.
În fine, provincialii, înotînd într-o capitală de refugiu, Iaşul, din a cărei cultură timpul şi neglijenţa taie porţii mari, pe care nu le mai pune nimeni la loc. În nici un caz ambiţiile fiilor vitregi.
Toţi se prind pe hîrtia de muşte pe care le-o oferă, gentil, cronicarul lor de întîmpinare, dornic să-i poftească într-o lume în care de alde ei se va rîde veşnic. Fireşte, cineva mai maliţios ar putea comenta că la umor şi la ironie ne-am priceput întotdeauna, dar stăm mai prost cu efectele. N-am stat să văd cum a regresat literatura de cîteva parale după apariţia acestei cărţi. Înclin să cred că sporul ei natural n-a scăzut deloc, fiindcă părinţii, insensibili, prin definiţie, la orice fel de exemple, n-aveau cum să ia în serios acest de te fabula narator scris anume pentru ei. Şi astfel cronicarii tineri vor fi, pe mai departe, impetuoşi, nerăbdători, sastisiţi.
Cît despre Alex Ştefănescu, el face pe mai departe aceeaşi muncă - îi zice, acum, Tichia de mărgăritar. Obiceiuri de tinereţe. În fond, vîrsta pe care tocmai o împlineşte este - la propriu, fără şarja din titlul sus-comentatei cărţi - ceva ce seamănă cu tinereţea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara