Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Chang-rae Lee - Zbor peste Long Island de Carmen Paţac


Chang-rae Lee s-a născut la Seul, la 29 iulie 1965. A emigrat în SUA împreună cu familia când avea trei ani. Şi-a petrecut copilăria la Westchester, statul New York. A urmat cursurile Academiei Phillips Exeter din Exeter, statul New Hampshire. A absolvit Universitatea Yale, obţinând licenţa în limba engleză în 1987, şi Universitatea din Oregon, obţinând titlul de Master of Fine Artsîn creative writing în 1993. Înainte de a se dedica în totalitate profesiei de scriitor, a fost analist financiar pe Wall Street timp de un an. Actualmente predă creative writingla Universitatea Princeton.

A publicat mai întâi două romane în care se opreşte asupra temei identităţii şi asimilării, Native Speaker (1995) şi A Gesture Life (1999), încununate cu prestigioase premii americane şi având mare succes la cititori.

Chang-rae Lee, pe care publicaţia New Yorker îl consideră unul dintre cei 20 de scriitori ai secolului XXI, şi-a confirmat locul în această pleiadă cu romanul Zbor peste Long Island (Aloft), apărut în 2004, o incursiune de o rară măiestrie în viaţa unui om care se resemnează cu propria lui înstrăinare.La început de 2010, Lee publică romanul The Surrendered.

Cărţile sale sunt traduse în peste 15 ţări.

*

„Un roman maiestuos, impresionant. Lee nu este primul care a dat la iveală faptul că suburbiile ascund adâncimi nebănuite de suferinţă cumplită şi nemulţumire. John Updike, Richard Ford, Rick Moody şi John Cheever, pe lângă mulţi alţii, au trecut şi ei prin această experienţă. Dar portretul pe care îl face Chang-rea Lee este mai actual decât oricare altul. Perfecţiunea strălucitoare a prozei lui Lee este ea însăşi o metaforă, un simbol al splendorii superficiale, fără cusur, a suburbiei americane." (Time)
Când am ajuns la casa pilotului care suferise comoţia cerebrală, prietenoasa lui nevastă, Shari, mi-a ieşit în întâmpinare şi pe urmă, pe neaşteptate, m-a strâns repede în braţe în hol, şi am strâns-o şi eu în braţe, ca şi cum eram un vechi camarad de arme de-al lui şi ea şi cu mine flirtaserăm de-a lungul anilor, un păcat de la care nu m-aş fi dat înapoi, având în vedere trupul ei frumos şi robust şi gura drăgălaşă.

M-a dus într-o odaie mare, întunecoasă, cu lambriuri din imitaţie de lemn de nuc, unde un bărbat cu o şapcă de baseball pe cap şi cu o cămaşă călcată impecabil, descheiată la gât, stătea într-un fotoliu de lemn, care nu părea prea comod, cu o pătură cadrilată pusă pe picioare. Era foarte frig acolo, de parcă şi-ar fi fixat aerul condiţionat la şaptesprezece grade. Televizorul mergea, dar omul era cu faţa mai mult spre uşa de sticlă glisantă decât spre televizor, uitându-se afară spre terasa acoperită, unde puseseră trei păsări cardinal, ce păreau din mătase, pe marginea unui mic bazin din plastic pentru păsări, bogat împodobit. Luate în amănunt, păsările arătau uimitor de reale, cu ciocuri galbene şi lucioase şi cu măşti negre, în afară de faptul că erau prea mari, dar n-am fost niciodată aşa de aproape de nişte păsări ca astea şi mi-am zis că majoritatea lucrurilor din natură erau mai mari decât ai fi crezut, mai strălucitoare şi mai impresionante. Când ne-am apropiat, ne-a fost clar că moţăia şi, preţ de-o clipă ce parcă nu se mai sfârşea, am stat acolo lângă el, Shari aran-jându-i pătura care-i alunecase pe jumătate de pe picioare.

- Hal, scumpule, zise ea. A venit domnul Battle. Pentru avion.

- Hm, îşi drese el glasul.

Mi-a întins mâna şi am făcut

cunoştinţă.

- Păi eu vă las pe voi doi să discutaţi ca între băieţi, spuse Shari, scuzându-se şi plecând să ne pregătească nişte ceai cu gheaţă.

- Ia loc acolo, tinere, îmi zise Hal, arătând cu braţul sănătos spre canapeaua de piele. Hal nu era cu mult mai mare decât mine, mă-ntreb dacă era cu adevărat mai mare, dar bănuiesc că starea în care se afla îi dădea dreptul să mi se adreseze aşa, şi asta nu m-a deranjat deloc. Vorbea mişcându-şi partea sănătoasă a gurii, scoţând un sunet de parcă fluiera şi scuipa, care-i dădea un aer copilăresc, plin de tinereţe. M-a întrebat cum îmi câştigam existenţa şi i-am spus că mă ocupam de arhitectura peisagistică, iar el mi-a zis că e şofer particular, sau a fost până când a făcut comoţia cerebrală, unul dintre cei care duc persoanele cu funcţii de conducere sau VIP-rile în limuzine obişnuite de culoare neagră. Era un tip destul de arătos, cu mustaţă şi barbă încărunţite şi tunse cu grijă. Şi probabil că n-ar trebui să spun aşa de în treacăt acum că Hal era negru. Treaba asta m-a uimit în primul rând pentru că Shari nu era neagră, ci o femeie albă tipică pentru Long Island, îmbrăcată într-un şort de culoarea pătlăgelelor roşii şi un tricou de firmă imprimat, şi apoi pentru că nu sunt multe minorităţi în zona şi în perioada asta, şi chiar mai puţine care să aibă pilotajul ca hobby, un fapt confirmat în cei trei ani de când mă tot zbânţui pe nişte aerodromuri amărâte. Bineînţeles, fiica mea, Theresa, (cu doctoratul la Stanford), grozav de citită şi nemaipomenit de cultivată, ar zice, cum a făcut-o şi în trecut, că trebuie să spun toate astea deoarece, asemenea celor mai mulţi oameni din ţara asta, sunt şi eu obsedat, fără putinţă de scăpare, de rasă şi diferenţă şi nu pot să nu „privilegiez" ceea ce este „normativ" şi să „fetişizez" ceea ce nu este. Şi în vreme ce am dubii în ceea ce priveşte terminologia pe care o foloseşte, mi-ar plăcea să cred că, dacă sunt într-adevăr vinovat de asemenea chestii, asta mai ales din cauza faptului că uneori îmi fac griji pentru ea şi pentru Jack, care, ar trebui s-o spun şi p-asta, nu sunt nici ei pe de-a-ntregul normativi în ce priveşte rasa, fiind o „combinaţie" rezultată din prima şi singura mea căsătorie cu o femeie pe nume Daisy Han.

- Mai spune-mi o dată cum te cheamă.

- Jerry. Jerry Battle.

- Aşadar, Jerry Battle, vrei să cumperi un avion.

- Eu aşa zic. Nimic pe lumea asta nu se compară cu libertatea zborului.

- Să ştii c-aşa e. Dar ascultă aici, prietene. Dă-mi voie să ţi-o spun în faţă. Au venit pe aici mulţi tipi care nu prea ştiau ce voiau. Acuma, mie mi-ar plăcea să stau de vorbă, dar tu n-o să mă insulţi dacă te hotărăşti pe loc că n-a fost ce-ţi trebuie ţie.

- Dar eu cred că e.

- Eşti sigur?, mă întrebă el, privindu-mă fix în ochi.

Am încuviinţat din cap deşi, de fapt, începeam să mă cam mir.

- Fiindcă uneori tipii îşi dau seama în ultima clipă că nu vor să cumpere un avion „folosit". Înţelegi ce zic, Jerry?

Se uita la mine într-un fel ciudat şi atunci, dintr-odată, mi s-a părut că ştiam despre ce vorbea. Mi-am adus aminte de un client cu o vilă în Old Westbury, un loc frumos, doar că avuseseră o mulţime de copaci atinşi de boli, şi noi veniserăm şi puseserăm alţii în loc şi făcuserăm multe terase şi piscine şi aranjaserăm din nou grădinile cu formă regulată. După asta totul era ca nou şi făcea o grămadă de parale. Dar soţul şi-a găsit o altă slujbă în California şi au scos casa la vânzare pentru nişte milioane bune. Au venit mulţi s-o vadă, dar nimeni nu s-a oferit s-o cumpere, aşa c-au scăzut preţul, de fapt de două ori. Dar tot nimic. Aşa că tipa de la agenţie care se ocupa de chestia asta le-a dat ideea c-ar trebui să se gândească să „depersonalizeze" casa, ceea ce însemna să dea jos tablourile de familie şi orice altceva de genul ăsta, căci proprietarii erau negri. Au fost profund jigniţi, dar nimeni n-a muşcat nada şi aşa, în cele din urmă, soţul a zis c-o să facă ce-a spus ea, dar numai dacă evaluează casa la preţul iniţial. Până la urmă au fost câţiva care au supralicitat şi, după aia, casa a luat-o unu' care o vedea prima dată.

Aşa că, uitându-mă drept la el, i-am spus lui Hal că nu mă deranjează să iau un avion folosit, dar bun.

- E-n ordine, foarte bine. Acum. De când pilotezi?

- Păi pilotez de ceva timp, am spus eu, gândindu-mă bineînţeles la sutele de ore cât am fost tartor la clasa economic, cu masa de servit pregătită alături. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să-l mint pe omul ăsta. Normal, nu mi-ar păsa dacă ar afla c-abia m-am întors la sol după prima mea lecţie şi dac-ar crede că sunt nebun, dar bănuiesc că faptul că l-am văzut aşa, stând acolo ca un invalid, m-a făcut să înţeleg că n-o să-i pice bine dacă o să ştie că ageamiul ageamiilor o să-i conducă avionul.

- Aştept cu nerăbdare să mă pot mândri că-i al meu, am zis eu, sperând că avea să sune destul de virtuos pentru amândoi. Mai spune-mi ceva care să-mi stârnească şi mai mult interesul. Aşa cum o fi.
Hal a încuviinţat din cap, deşi n-am putut să-mi dau seama după expresia de pe chipul lui pe jumătate îngheţat dacă era de acord sau dacă deja mă dibuise.

- Am cumpărat avionul acum zece ani, spuse Hal. Imediat după ce-a fost omorât fiul meu Donnie. Donnie urma să înceapă Medicina la Universitatea din Boston. Şase ani de studiu. Ai auzit de chestia asta?

- Cred că odrasla unuia dintre clienţii mei este tot acolo. A luat notă maximă la testul SAT.

- Şi Donnie a luat.

- Zău, nu glumeşti? Vorbeşti serios?

- Unii nu mă cred când le povestesc, da' cine s-apucă să spună minciuni despre lucruri din astea? Nu te poţi preface că eşti perfect.

- Aşa cred şi eu.

- Fără discuţie, zise Hal, schimbându-şi poziţia în fotoliul tare de lemn.

Te-ai fi aşteptat să aibă un fotoliu extensibil comod, cu mai multe straturi moi şi îndesate, din care să se uite la televizor (cum am eu acasă), ceva tapiţat cu piele într-o culoare pastelată, cu un telefon încastrat şi un suport pentru ceaşca de cafea şi un coş pentru reviste, un fotoliu în care să vegeteze până la masa următoare sau până ce natura îşi cerea drepturile, dar, uitându-te la casa cu alură de sală de prezentare, puteai să-ţi dai seama că Hal era genul care prefera duritatea băncii, care avea mereu o duzină de creioane ascuţite, cu vârfurile ca nişte ace, pe birou, care credea în forţa vitală a pantofilor lustruiţi cu scuipat şi a motorului clasic, mergînd strună datorită uleiului proaspăt de culoarea chihlimbarului.

- Înainte să moară el, eram ca tine, spuse Hal, uitându-se la mine, mă sculam când puteam, închiriam avioane când mergeam în vacanţă, ştii, ca să rezum totul în câteva cuvinte.

- Exact.

- Aş fi dus-o aşa la nesfârşit. Şi asta m-ar fi mulţumit. Dar atunci Donnie s-a ciocnit cu şoferul ăla beat. Împuţitu' dracului a ieşit deja de câţiva ani din puşcărie. An de an, în ziua când a fost accidentul, mă duc la el, la Melville, şi stau în faţa casei lui cu o poză de-a lu' fiu-meu. Lui Shari nu-i place că fac treaba asta, da' nu prea am de ales. Nenorocitu' ăla n-o să-l uite pe Donnie. Nimeni n-o să-l uite.

Tocmai atunci s-a întors Shari, ducând o tavă cu trei pahare înalte de plastic cu ceai cu gheaţă, în fiecare cu câte un pai. Se pare că ştia despre ce vorbea Hal, fiindcă şi-a lăsat paharul pe tavă şi, fără vreun cuvânt, a ieşit pe terasă, închizând uşa glisantă de sticlă după ea, şi a început să smulgă florile veştede ale plantelor. Îmbrăţişarea noastră din hol, care ne făcuse să ne lipim unul de altul, ar fi trebuit să-mi arate unde avea să ducă vizita asta, atâta timp cât fiecare al doilea străin de care te loveşti în ziua de azi (sau de la care încerci să cumperi ceva) se vede silit să-şi desfăşoare în faţa ta ce i-a mai rămas din viaţă, propria lui zdreanţă dintr-o povestire de război, ceea ce nu-l dezavantajează deloc, ţinând cont că toţi cei dragi inimii tale amuţesc total când sunt puşi într-o situaţie asemănătoare. Dar eu eram aici, acum, şi încă interesat să cumpăr avionul şi pentru Hall asta era probabil ultima ocazie potrivită până în cele mai mici amănunte să-şi spună povestea, pe care nici un cetăţean cu bun-simţ de pe Pământ, şi cu siguranţă nici Jerry Battle, nu putea pe bună dreptate să refuze s-o asculte.

Hal a sorbit mult prin pai, aproape terminându-şi ceaiul dintr-o înghiţitură.

- După ce lucrurile s-au liniştit, mi-am dat seama că toţi banii ăştia îi aveam puşi deoparte pentru el, pentru taxe şi celelalte lucruri. Nu era de ajuns să plătesc toate angaralele, dar era destul ca s-o pornească la drum, ştii şi tu asta, în aşa fel încât să nu fie legat de mâini şi de picioare din cauza datoriilor când avea să termine.

- Minunat.

- A fost minunat. Da' acum ce-a mai rămas? M-am trezit dintr-odată faţă-n faţă cu mormanul ăsta mare de bani.

Hal a râs într-un fel apăsător, atât cât putea el să râdă, sub forma unei respiraţii intense şi încordate.

- Ce să faci cu aşa ceva?

- Nu prea ştiu, Hal.

- Uite, Shari a zis c-ar trebui să băgăm banii în acţiuni de binefacere. Poate la Facultatea de Medicină, pentru o bursă care să-i poarte numele lui Donnie. Bursa îmi convenea de minune, Jerry, fiindcă pusesem deoparte un fond oarecare pentru când urma să ieşim la pensie, ceea ce acum avem, slavă Domnului. Nu spun cu prea multă mândrie că, în ceea ce priveşte familia, întotdeauna ne-am descurcat ca lumea. Iar Donnie a fost un copil bun, deştept şi talentat, dar mai presus de toate a fost pur şi simplu bun şi eu am ajuns să cred că n-avea nevoie să-l facem noi nemuritor, cel puţin în felul ăla obişnuit. N-a fost niciodată cu mine în avion, fiindcă maică-sa n-avea încredere în avioanele închiriate, da' el a vrut întotdeauna să vină cu mine, şi-am ajuns să simt că poate ar fi zis că era bine să cumpăr un avion cu banii pe care trebuia să i-i dau lui pentru Facultatea de Medicină.

- Sunt sigur că se bucură acum.

- Mulţumesc, Jerry, spuse el. Când eram sus şi-am făcut como-ţia aia, tocmai la asta mă gândeam. De fapt, pentru puţin timp, nu mă gândeam la nimic, fiindcă înţepeneam. Am avut noroc că eram la 3 100 de metri înălţime când m-a apucat. Trebuie să fi coborât în spirală într-un cerc mare, fiindcă eram cam la 100 de metri când m-am uitat din nou şi treceam pe deasupra autostrăzii. Nişte copii jucau slap fight într-o furgonetă mică şi primul lucru care mi-a venit în minte a fost că ăsta era avionul lui Donnie, fir-ar să fie, şi-ar trebui să am mai multă grijă de el. N-aveam cum să-l fac să aterizeze în siguranţă. Ştiam că era ultimul lucru concret pe care se presupunea că mai pot să-l fac.

- E uimitor c-ai putut să aterizezi, folosindu-te doar de un braţ şi-un picior.

- E greu să ştii cum stăteau lucrurile cu adevărat, zise Hal, fre-cându-şi obrajii, dar sunt aproape sigur că puteam încă să-mi mai folosesc toate părţile corpului. Doctorii mi-au spus că-i puţin probabil, chiar imposibil, da' eu ştiu că n-au dreptate. Jerry, dragul meu, sunt atâtea mistere când e vorba de trup şi suflet. Uite-l, de exemplu, pe Donnie. N-a murit pe loc. A stat în comă cinci zile la reanimare. În a cincea zi s-a sculat în capul oaselor şi mi-a spus că murise deja. Shari nu era acolo, era jos, la autoservire, să ne-aducă nişte cafea caldă. Am fost şocat când l-am văzut c-a ieşit din comă, da' i-am zis: „Ce vrei să spui, băiete dragă? Ascultă la tine cum vorbeşti, eşti viu". Şi Donnie a zis: „Nu, tată, ţi se pare că sunt viu. Am murit pe şoseaua aia şi tu ştii chestia asta".


Fragment din romanul Zbor peste Long Island
de Chang-rea Lee, Colecţia „Raftul Denisei" coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction