Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Chinul eternei dimineţi de dupa dragoste de Marius Chivu


"Binecuvântaţi cei care uită,

căci ei se aleg cu ce-i mai bun

chiar şi din propriile greşeli!"

Nietzsche



red că nu văzusem nici jumătate din Eternal sunshine of the spotless mind (tradus la noi Strălucirea eternă a unei minţi neprihănite) când mi-am dat seama că acesta tocmai intrase în Top 3 al celor mai frumoase filme de dragoste văzute de mine, alături de In the mood for love (r. Kar Wai Wong) şi Hable con ella (r. Pedro Almodovar). De altfel, filmul avea câteva ingrediente care îl recomandau din start ca pe o foarte probabilă capodoperă. Scenariul scris de newyorkez-ul Charlie Kaufman (n. 1958), unul dintre scenariştii de senzaţie de la Hollywood, autorul excelentelor Being John Malkovich (1999), Adaptation (2002) sau Confessions of a dangerous mind (2002) şi regia lui Michel Gondry (n. 1963), un regizor francez fantezist, cu idei şi mai multe filme cărora le-a scris inclusiv scenariul (La Lettre, One day şi Pecan Pie). În 2001, cei doi mai făcuseră un film împreună, Human Nature, însă fără prea mare succes. Pe Michel Gondry îl ştiam, de altfel, foarte bine întrucât este regizorul preferat al lui Bjork - iar eu sunt înnebunit după muzica islandezei - şi oricum mai făcuse videoclipuri pentru Massive Attack şi Chemical Brothers. După debutul absolut al lui Bjork cu Human behaviour, Michel Gondry i-a regizat videoclipurile la Army of me, Isobel, Hyperballad, Yoga şi Bachelorette. Eternal sunshine... se află, firesc aş zice, la jumătatea distanţei dintre Bachelorette, capodopera de videoclip al lui Gondry unde se află in nuce ideea montajului de aici, şi Being John Malkovich, cel mai complex scenariu al lui Kaufman, unde e de găsit tema poveştii.

Spuneam că Eternal sunshine... mi se pare unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste pe care le-am văzut. O asemenea apreciere este, prin natura ei, profund subiectivă - admit asta -, cu atât mai mult cu cât istoria filmului de dragoste este uriaşă şi de o varietate absolută. Însă dacă majoritatea love-story-urilor au o desfăşurare firească, ascendentă, de la momentul seducţiei prin îndrăgostire până la criza cuplului, povestea de dragoste pe care o imaginează Kaufman - şi pe care numai Gondry ar fi putut-o filma - începe abia în dimineaţa de după despărţire. (Hm! Când se termină cu adevărat iubirea?) Într-un foarte frumos roman despre o foarte frumoasă poveste (posibilă) de dragoste, Raymond Federman spune sec: "Majoritatea poveştilor de dragoste sunt cam şubrede la început şi dezastruoase la sfârşit. Pe la mijloc au unele momente mai liniştite." Despre dezastrul de la sfârşit scrie memorabil undeva şi Marguerite Yourcenar: "Despărţirea de o fiinţă iubită nu e doar o catastrofă emoţională, ci şi una metafizică: comment comprendre le mot départ, le mot absence?" Ei bine, Kaufman acest moment dramatic îi cere lui Gondry să-l exploreze cinematografic. Cum să rezişti memoriei de după? Cum să-ţi înfrunţi amintirile? Unde să pleci cu memoria paradisului? N-ai da orice să nu-ţi mai aminteşti lucrurile care te dor?

Will you erase me, my love!?

Clementine (Kate Winslet) se hotărăşte să se despartă de Joel (Jim Carrey) şi apelează la firma Lacuna Inc. care îi poate şterge amintirile dureroase printr-un program psihologic special. Cu ajutorul lucrurilor ce definesc spaţiul emoţional al fostei iubiri - agenţii amintirilor, cum ar veni -, programul special de la Lacuna Inc. creează o hartă a prezenţei Celuilalt în memorie. Cum fiecare amintire presupune un nucleu emoţional, programul poate acţiona în sensul degradării respectivelor amintiri şi, în cele din urmă, al ştergerii lor. Joel nu se poate împăca cu ideea că iubeşte o femeie care nu-şi mai aminteşte nimic din iubirea lor, pentru care el, pur şi simplu, nu mai există. Se supune şi el ştergerii Clementinei din memorie, dar, odată procesul declanşat, se răzgândeşte (nostalgic) şi vrea să păstreze amintirile tocmai ca pe dovada incontestabilă a iubirii. Cum ar spune Marquez, Joel refuză să plângă că s-a terminat şi vrea să se bucure că, totuşi, odată s-a petrecut. Memoria nu e doar chinul paradisului pierdut, ci şi no man's land-ul unde fericirea s-a conservat. Captiv în propria memorie acolo unde Clementine dispare de lângă el amintire cu amintire, Joel încearcă să o sustragă din teritoriile hărţii şi să o adăpostească în amintirile din copilărie. Joel (re)trăieşte prezentul unor amintiri asupra cărora poate opera modificări, chiar dacă acestea nu mai au nici un viitor. Michel Gondry este pur şi simplu magnific. Ideea lui Cameron Crowe din Vanilla Sky este dusă aici la consecinţele vizuale extreme. Fuga prin memorie a celor doi este un trip reversibil, disperat, halucinant într-un spaţiu al alterităţii absolute, în trecutul reconstituit în topografia mentală, într-o realitate butaforică a cărei materializare este gândul şi umbra. Joel & Clementine par personajele unei fotografii arzând care, pentru a scăpa, încearcă să se strecoare dincolo de marginile hârtiei. Sunt urmăriţi de programul de ştergere, totul în jurul lor dispare bucăţică cu bucăţică, casa, patul, biblioteca, strada, totul se surpă, iar ei aleargă tot mai mult înspre trecut până când vor fi prinşi inevitabil în ultimul loc rămas, la limita memoriei comune: momentul întâlnirii lor, prima amintire. Parafrazându-l pe Irving Feldman, Joel & Clementine nu vor cunoaşte cumplita zguduire în absolut care va urma apocalipsei memoriei, ci numai fragilitatea care o precede, teribila năuceală a proximităţii neantizării... Frica de a rămâne singur din nou, căci memoria este un adăpost iluzoriu, dar colectiv.

Would you still erase me, my love!?

După sterilizarea memoriei, atraşi de instincte inexplicabile, fără o istorie perceptibilă mental, ci numai vag emoţional, Joel & Clementine se vor întâlni din nou. Vor reacţiona parcă în virtutea predestinării şi povestea lor de dragoste va reface traseul iniţial. Ştergerea memoriei se va "şterge" ea însăşi treptat. Litera aparţine etern hârtiei, emoţia va rămâne veşnic în carne, iar palimpsestul va ieşi la suprafaţă şi memoria va fi restaurată. Deşi ei n-o vor şti.

Cine nu îşi cunoaşte trecutul este condamnat să-l repete, spune celebrul dicton aplicat aici la modul cel mai concret. Suntem "condamnaţi" să trăim aceeaşi iubire la infinit, cineva ne este predestinat no matter what sau nu ne putem depăşi iubirile accidentale decât prin consumarea lor traumatizantă?

Jim Carrey - despre care cred că este un actor extraordinar - şi Kate Winslet joacă aproape memorabil. Jim Carrey nu doar că nu seamănă deloc cu cel din comedii (unde, în ciuda mizei pe prestaţia facială, de fiecare dată face alt rol), dar nu e nici măcar cel din Truman Show (r. Peter Weir) sau din Man on the moon (r. Milos Forman), celelate două filme "serioase" ale lui. Personal, cu gândul la Sweet november, aş fi preferat-o însă pentru rolul copilăroasei Clementine pe Charlize Theron. Cei care mă ştiu îndrăgostit de ea, vor spune că sunt subiectiv şi poate că au dreptate.

În fine, pe celebrul imdb.com, filmul lui Gondry & Kaufman a fost votat de peste 28.000 de vizitatori, cota medie a filmului fiind de 8.6, cotă care îl situează pe locul 35 în top-ul 250 al filmelor din toate timpurile. Pentru mine, Eternal sunshine... este oricum printre cele mai bune filme pe care am apucat să le văd anul acesta: 21 grams (r. Alexandro Inarritu), Big fish (r. Tim Burton), Dogville (r. Lars von Trier) şi Good bye, Lenin (r. Wolfgang Becker). În 2004, aceste 5 filme au bătut toată literatura citită de mine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara