Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Chinuri de Simona Vasilache

Facerea poeziei nu e cu nimic mai uşoară decît facerea lumii. Chiar dacă sfîrşeala prelungă din Goya, sau fojgăiala agonică din Hieronymus Bosch nu şi-au aflat, des, în cuvinte, un infern pe potrivă, bolgiile scrisului sînt încă suficient de încăpătoare. În ele scapără, din timp în timp, o flamă. Focul din amnar e numele pe care i-l dă Cicerone Theodorescu, titlu de volum-poem apărut în '46, sub oblăduirea Ministerului Artelor, după ce fusese citit, pe cînd se numea Vocile nopţii, la Lovinescu la cenaclu (memoriei căruia se închină).

Cu un portret de Perahim, şi şase planşe ale aceluiaşi, volumul, format mare, subţire, ca al caietelor zise studenţeşti, e cîrdăşia a două chinuri. A două peniţe, care înseamnă, în pasă rea, litere şi linii. Lucrînd parcă sub blestemul, romantic, al lui Hasdeu: "O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit./ Mişcată de teroare şi palpitînd de ură,/ Cu vocea răguşită pe patul de tortură,/ Cînd o silabă spune un chin nemărginit." Viziuni într-o peşteră neîncălzită, de lume hăituită de spaimele miezului de noapte, în cîteva secunde cît un coşmar: "În horn înoptaţi ca'ntr'o turlă/ Nebunii închişi ai văzduhului urlă/ Sau viscolul orb al amărăciunii?// - Ai pus să ne şuere. Am venit. Suntem noi/ Prietenii tăi, bunii strigoi." Luxe, calme et volopté, nelalocul lor, o lumină paradoxală, liniştitoare, ieşind din haşuri întunecate, deschizând în alb ireal un decor care n-o justifică întru nimic.

Dînd pagina, o imagine de rece - dacă senzaţiile se pot vedea - apocaliptic, sau doar o înserare mai pătrunsă de răcori: "Sunt sorii stinşi scânteindu-şi tăciunii/ Sub uraganele caste-ale lunii." Pentru cei prieteni, dintr-o margine în alta a nopţii, cu hieratica, palid-capricioasa regină, frisonul e mai curînd o înfrigurată plăcere. Plăcerea unei lumi netrăite, căutate, chemate la ceasul cînd se fac şi se desfac amăgiri, ceasul amestecat al gîndurilor de zi, care se aşează în tăcere, şi-al lacrimilor de noapte, care stau să se limpezească: "Acestui norod de vampiri, de-amintiri/ Rătăcitoare, năluci şi lumini,/ Farduri fără chip, iasme de ceaţă/ Ce nu se cunosc şi nu se învaţă,/ }ării lor păzite de şoimi şi de crini,/ Îmbătătoarele mele grădini,/ Vreau să le uit - şi aromele urmei!" Alunecarea chinuită din visuri, fie ele cît de sleitoare de puteri, în lumea calpă a faptei: "Au căzut toate în robia turmei!/ Un monstru al urii le-a batjocorit/ Vărsând peste ele, hipnotic, o lavă/ De bale-asasine, de vrajă, de-otravă". Dura învăţare, în care se simte forţa urîtului cotropitor de la Arghezi, a himerei cu jugul.

Pe apele negre ale uitării, care şterge tot, mai puţin o ură fără persoană, zavistie fără leac şi fără consistenţă, dar cu o crîncenă intensitate, ca zborul hîdelor arătări scăpate din cutia Pandorei, trece o corabie agăţată de Perahim din abia cîteva tuşe fine, imaginea înseşi a destrămării care se prelungeşte, semănînd cu o stranie rezistenţă decrepită. Din cînd în cînd, se strecoară o aluzie străvezie, ca pînza de mucegai: "Tu strigi Ťîndurareť... E-un răget. N'ajunge/ Pe demonii tăi asasini să-i alunge,/ N'ajută/ Să'nfrîngă cornuta vedenie slută/ A ţării 'n robie căzută."

Copaci contorsionaţi, de ţarină pustie, însoţesc litania unor ani care nu anunţă limpezimi: "Cui i-e foame rumegă mătrăgună/ Linge sare, îi place, e bună...// În timp ce puşca din cui, în coşar,/ A răguşit, de bălegar./ A ruginit, de perete." Un fel de fabulă grotescă, cu final amînat, în care morala e tăcută sub tăcere şi suferită în viscere, cu durerea vitei înfierate: "Şi dacă e stins şi căznit graiul lor/ E fierul jugurilor frecate, urcând/ Să-şi vadă în cântec şi viaţă/ Minunea schimbării la faţă." O ispăşire în van, înşelînd speranţe, poleind neîmpliniri: "Sună strident şi netrebnic, strepezind în auz./ Sunt catargele: luptă fără furtună./ Sunt pânzele: bat, fără vânt." Revolte împotriva morilor Spaniei, într-o regie care n-are nimic a face cu viaţa, cu sîngele, cu patima, cu greşelile ei. Doar cu figurile imobile, zornăind sumbru şi căzînd cu zgomot, ale morţii.

Şi, peste ele, chinurile aprige ale cărui stă să le asculte, să le depene, vedenii amestecate printre vederile de zi şi de noapte. Un nelecuit, care-şi cheamă condamnarea, putinţa de-a însemna ura, fără a o putea stăvili: "Îngere-lacrimă, lacrimă târfă,/ Nu-mi coase aripi de moină şi cârpă./ Nu-mi lua 'ntunericul pentru o rază./ El vede. Ea halucinează.// Să nu dăm drum încă despletitelor furii!/ Ecoul ne spune pădurii/ Şi chiar trădătoarele-mi şoapte/ M'or vinde-astănoapte...". Spaimă şi secret, de "toate urile, toate nopţile", hrănindu-se unul pe alta, însoţindu-se, născînd şi surpînd înşelătoare echilibre.

Poetul nu-i, de bună seamă, făcut pentru rezolvare. Nici poezia lui, care stîrneşte şi nu astîmpără, cauterizează şi nu vindecă. Rana aţîţă, romantic, verbul şi, arghezian, cumplita rîie sufletească. O boală luată de la lume şi redată, cu infinit mai multe şi mai adînci escare, ei. Spre noptatică, înfricoşată vedere. Se mai poate, aşadar, scrie poezie după Auschwitz? Vai, da...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara