Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Cine e fericit? de Ioana Pârvulescu


Mincinoasã, capabilã sã perverteascã suflete inocente, masinãrie de creat iluzii, frivolã, îndemnînd spre lene, moliciune, visare si alte asemenea primejdioase obisnuinte - acestea sînt numai cîteva din acuzatiile aduse literaturii în general si fictiunii romanesti în special. Literatura a fost comparatã, periodic, cu domenii serioase, ca stiinta ori filosofia, de cele mai multe ori în defavoarea ei, iar romanul, mai ales cel de dragoste a fost socotit o lecturã de tinerete sau numai pentru femei, ceea ce, în societatea româneascã a secolului al XIX-lea se confirmã si sociologic. Si dacã, astãzi, oricine recunoaste prejudecata în asemenea afirmatii, nu oricine e dispus sã o contrazicã devenind cititor de romane, ceea ce înseamnã cã, într-un fel insidios, acuzele se mentin. În schimb, printr-o lege a compensatiei literare, romanul a scãpat de o vinã pe care ar trebui sã si-o asume: aceea de a impune prejudecãti si reflexe de receptare care depãsesc cu mult coperta cãrtii, aceea de a înlãntui om real într-un sir lung de oameni de hîrtie. Bîrfa, de pildã, primeste un sprijin generos de la literaturã: cît de gãunoase si de oarecare ar fi, fãrã sprijinul cãrtii, discutiile extraliterare despre soacrã, zgîrcenie, prostie, donjuani, adulter sau pur si simplu despre dragoste. Cu sigurantã cã cei mai rafinati degustãtori ai bîrfei si cei mai fermecãtori bîrfitori sînt oamenii cu carte.



Cui i-e fricã de amãnunte?

Unul dintre reflexele de receptare create de romanele de dragoste este acela de a socoti cã obstacolele care se opun dragostei dintre doi oameni sînt întotdeauna mari si impuse din exterior îndrãgostitilor, ceea ce le dã, în caz de esec, o aurã de eroi de tragedie. Cititorul de povesti de dragoste rãmîne cu ideea cã în calea iubirii stau gelozia, familia, barierele sociale, etnice etc. Eroii au de fãcut, ca Hercule, un numãr fix de "munci", imposibile pentru omul obisnuit (nu si pentru îndrãgostit, care e un semizeu). Întrucît literatura - si, pe urmele ei, critica - nu le-a subliniat cu linii groase, micile "munci" ale îndrãgostitului, mãruntisurile realiste, umilitoare uneori, acele detalii care se dovedesc mai greu de învins decît hidra din Lerna ori leul din Nemea constituie încã, în receptare, un spatiu plin de surprize. Kundera, cu capacitatea sa de sondare a zonelor omenescului evitate de alti prozatori, are o secventã în care un tînãr pierde o femeie pe care o iubea din cauzã cã îi e rusine de propria lenjerie de corp. (Surprinde relatarea unui caz strict analog, dar referitor la o femeie, în Femeia în fata oglinzii de Hortensia Papadat-Bengescu). Bãrbatul, nãscut în multe cãrti din coasta lui Hercule (iar dacã nu, o contraparte a lui, un las ori un antierou) e obligat sã redevinã, în zona literarã a obstacolului mãrunt, un simplu om. Desi vinovatã de crearea unor reflexe de judecare pripitã a povestii de dragoste si a protagonistului acesteia (de protagonistã nici nu mai vorbim!), literatura îsi contine si antidotul: unele dintre cele mai frumoase secvente si unele dintre cele mai convingãtoare personaje masculine se nasc în zona confruntãrii cu obstacolele neconventionale, cu pericolele neomologate de traditia literarã.



E normal, e serios, e folositor?

În aceastã zonã putin frecventatã, bãrbatul are voie sã fie copilãros, stîngaci si scandalos de fericit. Cãci una din interdictiile implacabile pe care le consemneazã cu neobositã rîvnã romanul este interdictia fericirii de duratã, altfel spus a personajelor fericite. Fericirea e prezentatã în cãrti ca o scurtã nebunie, iar fericiti sînt numai cei sãraci cu duhul. În poemul Dragoste fericitã, printr-o retoricã plinã de energie (un adevãrat spectacol de circ al întrebãrilor, sfidãrilor si mirãrilor candide) Wislawa Szymborska, laureata premiului Nobel pentru literaturã din 1996, scoate cuplul de îndrãgostiti de sub aceastã lege literarã riguroasã:



Dragoste fericitã. E oare normal,

e serios, e folositor -

cu ce se alege lumea de pe urma a doi insi

care nu vãd lumea ?



(...) E o insultã adusã echitãtii ? Da.

Încalcã principiile stivuite cu grijã,

încalcã morala? O încalcã si o rãstoarnã.

Priviti-i pe acesti fericiti!

Dacã mãcar s-ar preface cît de cît,

simulînd o pãrere de rãu, pentru a-si consola prietenii!

Ascultati-i cum rîd - e jignitor.

Ce limbaj folosesc - inteligibil în aparentã.

Si ceremonialul ãsta al lor, mofturile,

fantezistele lor obligatii reciproce -

totul pare o conspiratie în spatele umanitãtii!

E chiar greu de prevãzut la ce s-ar ajunge

dacã exemplul lor s-ar lãsa urmat.

Pe ce s-ar putea sprijini religiile, poetii (...)

Dragoste fericitã. Oare e necesarã ?

Tactul si judecata pretind sã fie ignorat

acest scandal în sferele înalte ale Vietii.

Copilasii adorabili se nasc fãrã ajutorul ei.

(...) Fie ca aceia care nu cunosc dragostea fericitã

sã sustinã cã ea nu se gãseste nicãieri.

Cu aceastã convingere le va fi mai usor sã trãiascã si sã moarã.



Cu aceastã convingere par sã trãiascã si sã moarã scriitorii români. Nici mãcar generatia pasoptistã, consideratã îndeobste copilãroasã, veselã si fericitã nu creeazã personaje dupã chipul si asemãnarea ei. Dimpotrivã, ca poetul din Istoria unui galbîn... de Vasile Alecsandri, scriitorul pasoptist se tînguie în scris mai ales cînd inima lui e ametitã de fericire. Si dacã versurile de amor îngãduie totusi cîte o micã voce fericitã, proza dragostei se supune întru totul regulii deziluziei, trãdãrii, marelui obstacol. Oricît am cãuta un fericit în proza româneascã, nu-l vom descoperi. Spre deosebire de absenta tatãlui, care dureazã numai pînã la sfîrsitul perioadei interbelice, fericitul lipseste din toatã literatura românã. Chiar personaje ca NN., seducãtorul din nuvela lui Hasdeu, lipsit atît de frãgezimile sufletesti cît si de problemele de constiintã care aduc nefericire, se sinucide, obligînd la reinterpretarea semnificatiei episoadelor vietii sale. Un caz mai special îl reprezintã Fred Vasilescu: el pare a avea toate motivele sã fie fericit, dar nu e si nu lasã pe nimeni sã afle de ce.



Cui i-e fricã de copilãrii?

Este ciudat cum, desi la nivelul personajelor feminine legea imitatiei (creatoare) a functionat destul de bine în literatura noastrã, la nivelul personajelor masculine ea lasã multe lucruri pe dinafarã. Si dacã Gib Mihãescu a creat un personaj masculin pasionat de personajele feminine ale lui Dostoievski, Tolstoi sau Turgheniev, care, de altfel, au lãsat urme în multe eroine ale prozatorilor nostri, extraordinarii tati din literaturã sînt ignorati complet în literatura noastrã. La fel printul Mîskin, (contemporan literar cu Dinu Pãturicã) teribilul fericit si cel mai pur îndrãgostit al lui Dostoievski, n-a dat nici o idee de personaj scriitorilor români. În literatura românã idiotii sînt cu adevãrat idioti, indiferent dacã sînt sau nu îndrãgostiti.

De fapt Mîskin are geniul, stîngãcia si farmecul copilului. Unicitatea personajului constã din acest amestec: el are toate caracteristicile unui copil ascunse în trupul si imitînd conventiile comportamentale (inclusiv verbale) ale unui matur. Acesta este, de altfel si diagnosticul pe care i-l pune medicul sãu elvetian care-l considerã un copil în adevãratul sens al cuvîntului, "cu desãvîrsire copil". Desi nu-l crede, printul recunoste cã se simte mult mai bine în compania copiilor decît în cea a adultilor, care-l stingheresc. O idee asemãnãtoare se aflã în memoriile lui Gregor von Rezzori care afirmã cã întrebînd pe la treisprezece ani ce înseamnã pubertate, i s-a explicat cã e o vîrstã de tranzitie cu destule inconveniente, dar cã, la patruzeci de ani a constatat cã mai avea încã aproape toate simptomele acestei vîrste. La personajele masculine ale literaturii române gãsim de cele mai multe ori situatia contrarã: bãrbatii se ascund deja în trupurile copiilor si adolescentilor. Adolescentul lui Kogãlniceanu din Iluzii pierdute. Un întãi amor... renuntã la dragostea abia ivitã din motive estetice, jignit în sentimentele lui de o zaharicalã de prost gust! Bãiatul din Dupã melci de Ion Barbu seduce, are remuscãri si se disculpã ca un matur si poate cã numai plînsul si spaima sînt ale copilului. Bãiatul bolnav din Întîmplãri în irealitatea imediatã de Blecher e de-a dreptul bãtrîn, cãci boala nu are copilãrie si nici maturitate. Masculinul este, în literatura românã, acoperit de toate mãstile obligatorii ale bãrbãtiei si ale bãrbãtescului deplin dezvoltat. Regula pare a fi generalã, de la pasoptisti la interbelici, iar farmecul unor personaje mature care sã pãstreze vulnerabilitatea copiilor lipseste din alfabetul domnilor creati de scriitorii români.